Ultima stea a nopții a căzut în apa unui lac, atât de bătrân încât nimeni nu-i știa numele…Prima rază de soare străpunge plumbul norilor oglindindu-se în apele sale. Acum nu mai era întuneric! Exista
În ochii ei morți în care nu strălucește viața, vezi trăsăturile unei inimi de ațe încurcate în care nu se deslușesc amintiri sau visuri ci doar întrebări inexistente, fără răspuns.
Privind dansul
Petale roșii cad pe sol
Când el pășește lin pe hol;
Aș vrea să am măcar un mol
Dintr-al său trup gol.
O frunză nu mi este verde
Când trece el și nu mă vede,
Aș vrea să știu măcar ce
Căzut, dușmanul tuturor
Se zbate în mocirlă...
El nu credea că oamenii mor!
Acum a aflat și cere milă...
Inima-i rece deodată ia foc
Și gându-i hain se pierde;
Timpul rămâne o clipă pe
Târziu... în întuneric
Se stinge umbra
Celor ce cunosc lumina.
Totu-i îndoielnic
Sau e în neant
pierdut...
Târziu... e prea devreme
Pentru soare să răsară.
Nu mai există
Din muntzi, din noapte,
Din ceatza sau din soapte
Apare-o umbra grea
Din vant solid, din ura mea....
Aluneca strivind pamantul
Si urla si darama gandul;
Gand bun oricat de bine-ascuns
Este
Este prea greu să crezi,
Când totu-i un dezastru
Și e prea mult să vrei
Când nimeni nu mai poate.
Dar nu e niciodată
Nici prea mult,
Nici prea greu,
Să speri că lumea asta
Nu este iadul tău!
Oare timpul a fost făcut să curgă
mereu, neîntrerupt spre infinit?
Sau, poate a luat-o la fugă
în jurul Pământului ăsta turtit!
Oricum, el este vinovat de tot, de toate
pentru că aleargă cu
Cârduri imense de păsări fug de asfințit.
Grupuri imense de oameni fug...
Sunt mult prea obosită să fug la nesfârșit
Fără să știu de ce, de cine... vreau să plâng!
Bătăile de aripi le poartă
