Poezii

Din infinit și din necunoscut Am alunecat în nămol Împins de-in Dumnezeu frivol Și-am fost prins în lut.

Petale roșii cad pe sol Când el pășește lin pe hol; Aș vrea să am măcar un mol Dintr-al său trup gol. O frunză nu mi este verde Când trece el și nu mă vede, Aș vrea să știu măcar ce

Căzut, dușmanul tuturor Se zbate în mocirlă... El nu credea că oamenii mor! Acum a aflat și cere milă... Inima-i rece deodată ia foc Și gându-i hain se pierde; Timpul rămâne o clipă pe

Târziu... în întuneric Se stinge umbra Celor ce cunosc lumina. Totu-i îndoielnic Sau e în neant pierdut... Târziu... e prea devreme Pentru soare să răsară. Nu mai există

Din muntzi, din noapte, Din ceatza sau din soapte Apare-o umbra grea Din vant solid, din ura mea.... Aluneca strivind pamantul Si urla si darama gandul; Gand bun oricat de bine-ascuns Este

Este prea greu să crezi, Când totu-i un dezastru Și e prea mult să vrei Când nimeni nu mai poate. Dar nu e niciodată Nici prea mult, Nici prea greu, Să speri că lumea asta Nu este iadul tău!

Oare timpul a fost făcut să curgă mereu, neîntrerupt spre infinit? Sau, poate a luat-o la fugă în jurul Pământului ăsta turtit! Oricum, el este vinovat de tot, de toate pentru că aleargă cu

Cârduri imense de păsări fug de asfințit. Grupuri imense de oameni fug... Sunt mult prea obosită să fug la nesfârșit Fără să știu de ce, de cine... vreau să plâng! Bătăile de aripi le poartă