Poezie
Captiv
1 min lectură·
Mediu
Cârduri imense de păsări fug de asfințit.
Grupuri imense de oameni fug...
Sunt mult prea obosită să fug la nesfârșit
Fără să știu de ce, de cine... vreau să plâng!
Bătăile de aripi le poartă tot mai sus.
Cu fiecare pas, eu cad în alt abis...
Acum, nu simt nimic din ce-aș avea în plus:
Privesc imensul loc... și cred că e un vis!
Păreau imense acum un minut.
Acum sunt, parcă, puncte goale...
Ele se schimbă cum eu nu am putut:
Când ele sunt în vârf – eu tot la poale!
De ce nu pot și eu să zbor?
Oare încotro merg acum?
Nu pot, nu vreau acum să mor!
N-am ars. Atunci, de ce sunt scrum?
013340
0