Leonard Ancuta

am citit poezia domnului Dume. nu vrea sa creada ca sunt antipatic, nici nu voi sa spulber aripi, ci doar fac cateva remarce de bun simt. tecstul nu are nicio valoare poetica. este desavarsit in a fi prozaic si a incerca sa spuna ceva desi autorul nu prea are nimic de spus. sa incepem cu versul doi. subiect mort care isi inchipuie ca e accesoriu de schimb. ce fel de schimb. despre ce troc e vorba. din pacate nu mai aflam, insa deja se creeaza premisa de mister... zau asa! de fapt expresia i-a placut autorului si a crezut ca ne pacaleste. pe domnul emil dumitru a reusit, dar asta pentru ca domnul dumitru este usor de pacalit. de fapt chiar dumnealui scrie tecste destul de siropoase care nu prea au multe de spus. genul de telenovela din care nu ramai cu nimic, dar asta are mai putina importanta.

sa revenim la tecstul de fata.

in plame mi se adunasera toate grijile de parca eu as fi fost ultimul... iarasi suspans. ultimul ce? nu aflam, dar in forma asta putem fi chiar si suspecti de dezacord... apoi vine o perla super: ochiul îi părea de plastic colorat viu. da, o exprimare ca de mort viu. deja m-am amuzat si pot fi mai relaxat.

apoi avem niste viziuni fantasmagorice cu un tavan ce pare un musuroi ridicat proaspat. da, fortat, imi inchipui un tavan de chirpici care sta sa cada. insa tocmai aceasta poetizare fortata este defectuoasa. in vis, chiar daca pare totul clar, in fapt nu este asa. totul se estompeaza, pierde din pixeli, din prospetime, aci se vede lipsa de experienta si de traire a poetului, se vede cum se face poezia din foarfeca.

in penultima strofa ne izbeste necrutator vantul. atat de tare ca ne este mila de bietul paiangen.

apoi inca o perla, oau, soarele care il priveste orizontal, lumina care sparge visul si noua efectul poetic.

iar finalul este daramator, intr-adevar de film politist, cu un indiciu care ne ofera o dovada extrema de prozaism si lipsa de emotie.

asta ca sa nu se spuna despre mine ca nu stiu sa fac o critica extrem de aplicata pe tecst si sa nu-mi aud vorbe ca de ce spun ce spun acum:

domnule iliescu, daca tot ati primit nivelul necesar, va rog sa va dati mai mult silinta in a cauta poezia intre tonele de maculatura. evitati a va servi datorii mai vechi sau a face gesturi de prietenie. si incercati sa puneti simtul critic la incercare. e drept nu multa lume il are, cum spune alex stefanescu.

pe de alta parte mi se pare ingrata pozitia in care editorii pun anumiti membrii ai sitului, membri care cu adevarat stiu sa citeasca un tecst literar si care nu au acest avantaj pe care il are domnul iliescu, desi pt dumnealui nu cred ca ar fi necesar. si ma refer aici la mihai constantin, valeria valeanu si catalin popescu, membri ai sitului care chiar dau dovada de simt critic. si care stiu sa aprecieze un tecst. de fapt mai sunt si altii, nu vreau sa numesc ca sa nu uit pe cineva, dar daca se doresc standarde atunci hai sa le facem.

imi cer scuze pentru faptul ca pare mai taioasa interventia de aici, dar cred ca este necesara pentru a pune la punct conduita agonia din prezent.

undeva spre centrul tecstului vorbesti la persoana I, te concentrezi spre tine. in rest vb despre perechea pe care o faci cu cineva sau vb despre altii. cumva intuiesc ca in orice situatie ar fi, voiai de fapt sa vb doar despre tine, de aceea cred ca pe undeva, la constructie e o scapare. cum mai vad finalul acela cu doua comparatii consecutive si pare, cel putin pt mine, deranjant.
asta ca sa zic ce nu-mi place. am mai citit si alte poeme la tine, se simte ca mergi, evoluezi. si in plus am simtit si un aer de autenticitate, acele fobii m-au facut sa cred in el. mai trec.

felicitari pentru volum, atat pentru ce e in interior cat si pentru cum se vede in afara. cand ajungi in bucuresti poate ne inviti si pe noi, astia de nu prea ajungem in tara, sa vedem minunea. mult succes, sa ai parte de carte!

imi place coperta, sper sa ne vedem pe la bookfest. welcome to this nitemare!

da, meritoriu e condensarea si mesajul. dar nu e pentru muritori. adica ce reprosez eu aici se refera la traire. mi se pare auster, arid ca un desert pe care doare alesii il pot admira in maretia lui. cei multi vad doar un vid. emotia pare ca lipseste cu desavarsire. cum si ce va citi aici un neinitiat? un om normal de pe strada va intelege? nu prea cred. lipsa de universalitate. in termeni populari, e o pb, cred.

pe mine n-o sa ma convinga nimeni, niciodata, ca ceea ce ati spus dumneavostra ca raspuns veronicai valeanu se regaseste in tectul dumneavostra de cca 100 de semne. exista o greseala pe care alx stefanescu o denumea exces de interpretare, si pe care la dvs o vad ca exces de justificare. si asta vb de la sine despre ratarea tecstului. este meritoriu faptul ca veronica v-a aratat cat se poate de aplicat pe tecst unde acesta sufera. asadar justificarea dvs, precum si dorinta dumneavoastra expresa de a forta cititorul sa intre intr-o cheie hermeneutica alambicata mi se par prolixe. mai mult chiar si asa, daca prin absurd accept viziunea asta religioasa, ea in sine sufoca poezia din tecst.

asa si? daca vrei sa faci o poezie cu tine mai bine ne povestesti o seara de amor. poate macar asta ar avea ceva complet.

luna imbraca ochi rosii e o expresie nepotrivita. nu numai ca-i incredibila si greu de imaginat, dar suna si destul de urat in contecst.
miroase a turba e bine, da continuarea nu da cea mai buna senzatie, plus ca e prea explicativa, gratuit.
comparatia finala nu are rost, mai bine puneai o continuare eliminand comparatia.

strigatul orgasmic al taranei, in ciuda valentelor metaforice, este prea exagerat in context.

sunt vreo doua chestii in care m-am poticnit, e vorba de supărarea publicului care se manifesta sonor în fundal, asta pentru ca nu stiu, parca e din alt film, si apoi faza cu inimile, ca e cam comuna, aa, si comparatia pasari ca furnici dupa ploaie, nu stiu si pasari si furnici in imaginea aia mi se pare obositor. dar in ciua acestor chestii, as zice ca+s minore fiindca is doar in opinia mea, poemul este unul deosebit. este in primul rand foarte expresiv plecand de la titlu si avem doua imagini deosebite, cea de la incepu si cea de la final. ele sunt in acelasi plan, ca doua tabere ale unui razboi, primul este actiunea, implicarea, al doilea este repaosul, plictiseala. este focalizat pe ceea ce se petrece in prima parte, si pe ceea ce decurge din starea personajului in a doua. chestiile aste adoua puse incrucisat in foc, pe mine ma fac sa zic da, aci este poezie, si nu oricum, ci chiar altfel de cat am mai citit si la autor si pe site. un text deosebit, care merita atentie.

am citit fiecare tecst al tau. unele mi-au placut mai mult, altele mai putin.
dar tecstul de fata este complet, si in plus are acea claritate necesara inhalarii mesajului.

eu vad aici ceva care se invirte in jurul mintii, al g]ndurilor si al sufletului. chestia cu curu, e doar o alta ipostaza, un fel de paralela introductiva, chestie care e foarte de efect in receptare. avand acestea laolata, nu mai lipseste decat declansarea emotiei, si asta se produce de la v-ul negru in versurile urmatoare, ca sa aiba apogeul in acea vrajeala. in fapt este o desvrajire aici, si cu atat mai credibil si autentic poemul in sine.

Cred ca daca lasi putin cripticul, si daca esti doar putin , nu mult, ci la fel ca aici, cat trebuie, mai explicita, reusesti sa faci poezie. eu unul ma bucur ca am citit asta si incerc sa o impartasesc la mai multi. Si pupici Sarei.

tocmai incepusem azi un poem cu versul asta

cînd te îndrăgostești ești la fel de fericit ca atunci cînd înveți să mergi pe bicicletă

nu prea inteleg eu cum vine sarutatul mainilor cu franturi de imagini, e cam ciudat asea, insa finalul e de-a dreptul colosal.

me high, amalia rodriguez pare putin cam nepotrivita langa perini... insa se poate si invers, poate perinile sa fie perne si atunci mai poti pune ceva langa sare si boia.

eu ti-am zis parerea mea, ca imi suna a lipsa de originalitate. dar probabil, fiindca ai construit tot discursul pe ea, merita sa ramana.

mi se pare complet neinspirata aducerea bancului in poezie, serios, nici bancul nu e unul dintre cele mai reusite, nici imaginea de aici nu e de efect.

incepand de la titlu si pana la final, acest poem sufera de claritate.
adevarul este spus drept, fara ocoliș, poetul deține acea minte limpede care știe să deseneze un tablou al respectului față de ceea ce iubim. așezatul în genunchi este deopotrivă semn al iubirii absolute, dumnezeiești, dar în același timp este și semn al acțiunii, al faptului că actul iubirii în sine este creator, că avem de-a face cu ceea ce aduce rod.
chiar si macesul este un simbol, fructele roșii, florile albe, puritate și dragoste. rugul macesului, cu spini, este de asemenea simbolic, in vreme ce macesul in sine este salbatic, si aduce cu sine un alt simbol.

apoi fiecare tablou condenseaza in sine o traire, inocenta, sfintenia, sacrilegiul si smerenia. e o poezie completa, merita mult mai mult decat o recomandare, asta pentru ca editorii pare ca ori fac recomandari ca la loto ori nu le pasa prea mult.

hmm, pare un poem despre furia rosie , sangvina, despre nebunie... nu-i asa?

finalul e foarte fain, dar chestia de inceput cu hais si cea ma deranjeaza.
propunerea indecenta introduce bine in atmosfera dar indemnurile alea de boi strica tot.

din pacate fiecare strofa nu aduce nimic nou. per ansamblu e un aer dulceag, sau ceva ca amilaza, ca si cum mesteci miez de paine pana se descompune in gura.
pentru mine, din pacate e nereusita.