Leonard Ancuta

arta are o sora mai mare... pai asta nu poate fi decat filosofia. si aici zic ca doua directii sint sigure
una este cea a teoriei de dragul ei, este o inspicare in 4 din care nu mai iesi.. mama e ceva care se zbate sa gaseasca niste chestii care nu folosec nimanui, alta e chiar pragmatica, adica daca tot gandim de ce sa nu tragem foloase.

cam asa si cu arta. de pana mea e nevoie de o abstractizare absoluta pe care abia o inteleg 0,1% dintre locuitorii planetei, cand poate exista arta de masa. unicersala, si facuta pe toate criteriile estetice, chiar si cele mai exigente. asadar sa facem arta pt oameni sau sa facem arta pt dumnezeu/extraterestrii

civilizatiile trecute nu faceau decat arta primitiva si iata ca dupa mii de ani ne extaziem de nu mai putem. de ce sa complicam cand e simplu si aduce si bani?

valorile vor ramane intotdeauna valori, indiferent de ce se intampla si de cum evolueaza lumea. a fi contemporan cu tine insuti, cu lucrurile care te-au facut sa evoluezi, da, fie villon fie petrarca, nu are importanta, e normal sa fie asa. dar din aceasta conteporaneitate extragi si faci altceva. ceva care sa fie in timp sau macatr inaintea timpului tau, in niciun caz in urma. avansam inainte nu inapoi, ok?
ce spun eu se refera la faptul ca in acest moment arta sufera niste mutatii pe care le poti crede groaznice. e suficient ce mai scot designerii americani si englezi si te convingi. ei dau un trend, imediat pot aparea altii care sa dea altul. ce va ramane? cu siguranta va ramane, in aceasta epoca a comunicarii, aceea arta care va avea sufragiul publicului. ca intotdeauna, cei multi, si nu ma refer la cei multi si prosti, ncu toate ca acum, cu ajutorul internetului deja au si ei access alaturi de ceilalti la vot, deci cei multi decid.
votul suprem il va da marketingul, puterea autorului si a mecanismelor sare sa bubuie cat mai multe minti, cu talentul, evident. so, pana si tampenia poate ajunge o forma de arta, daca sublimeaza cum trebuie in mintea consumatorului. tot ce e nevoie e sa ai arta de a gasi calea catre mintea lui, nu e deloc usor.
arta prin arta va ramane la locul ei, nu-i va clatina nimeni chestia asta, dar va ramane arta doar pentru un cerc de elitisti. restul se vor bucura de noua arta, si nu dau exemple multe, pot incepe cu pop art, cu video art, cu futurismul si alte cateva chestii. chiar si kitch art se joaca la mese grele.
inca o data. esti in carti sau nu esti deloc.

asa am spus. si cum altfel sa interpretezi ca comporaneitatea este o stare de spirit? adica ori faci parte din el, ori esti invechit. cel putin atat ma duce pe mine judecata.

daca dau copy paste la encilopedia britannica oare ghicesc?

cred ca tecstu dvs este atat de incifrat, asta ca sa nu spun niste chestii care nu va convin, incat cred ca nici dvs nu mai stiti sa ghiciti raspunsul.

alexandru dragomir spune, in acceptia mea, ce spuneam si eu. si intrucatva si ce spune dl Anton.

foarte interesant punctul de vedere al dlui Anton si sunt in 80% de acord cu dumnealui. adica sunt de acord cu partea in care literatura trebuie sa fie exploziva, dinamica, nu foarte complicata *ce daca e epoca internetului, putini sunt cei care cauta aluziile autorului elitist, trimiterile lui in tumultul tenebros al culturii* lumea vrea un subiect cool, direct, o actiune taioasa si cat se poate de multa emotie, de orice tip. aici ramane la indemanarea autorului cum pune in aplicare, ce schema de joc adopta pentru a inscrie in capul cat mai multora. dar asa vad eu lucrurile, romanul bomba is cool!

multumesc pentru trecere si pentru aprecierea empatica. o zi frumoasa!

cum ar spune alex stefanescu, un tecst poetic nu e poezie, ba mai mult e un tecst inutil fiindca arata ratarea poeziei.

in tecstul tau faci exact acelasi lucru, ratezi poezia fiindca te lungesti inutil. uite poezia

toate mișcările descompuse pînă la intenție
mai departe
pînă la primul impuls din
terminațiile nervoase
pe umeri în sus
mii de reacții la suprafața pielii
mai departe
palmele transpirate pe balustradă
culoarul
ca un neon fluoresent între ea și retină
mai departe
lumina în tramvaiul acesta
plesnind în pete și zoaie pe geamuri
mirosul
numai o clipă senzația că știi ce urmează
mai departe

un moment de liniște adevărată

acest tecst este scris din perspectiva acelora carora le place poezia lui geo dumitrescu. eu insumi, spre ex, ma numar printre ei. e drept, nu-mi place tot, toti poetii o mai iau si pe aratura, dar sunt cateva foarte misto.

daca iei un volum la baie, asa cum am facut eu, nu are cum sa nu-ti placa.

8.3 minute lumina, cam asta e distanta de la pamant la soare, daca nu ma insel.

asta creeaza o foarte misto imagine prin suprapunere de planuri, o idee pe cat de buna pe cat de poetica. misto.

mi-au placut multe in poem, se vede ca perseverezi, tot inainte!

la final visul cerul ei suna naspa. ori e dezacord, ori e enumerare si iarasi pare cam aruncata.
distihul doi imi place tare insa, pe ideea arma - floare.

la final am citit care a stiut sa moara, ca sa se potriveasca cu mainile goale.
in rest, o bijuterie minuscula.

cam copilaros tecstul, a remarcat cumva si comentatorul anterior. dar imi place cum pe alocuri se surprinde realitatea ca un tablou pictat f solar si apoi e acel contrast cu molusca durerii. as rescrie in perspectiva asta.

innoata = inoata

in rest doar culoarea care tese tramvaie e valabila. restul pica din lipsa de mesaj sau forma poetica.

ma gandeam ca face lumea frumos pentru ca e ziua ta. dar poemul e chiar reusit, sincer imi place. LA MULTI ANI!

poemul astra este cumva despre neajunsuri. uneori creatorul distanțăndu-se de lume, ajunge sa vada spațiile largi care exista intre oameni, deserturile care se nasc între el și ceilalti. si asa se nastea setea, setea de cuvant, setea de a da din suflet si a primi tot acolo, ca doi călători pribegi pe marginea drumului răcorindu-se din prospețimea aceleiași cișmele. apoi e vorba de faptul ca de multe ori timpul acesta ne e prea scurt, abia daca ne ajunge sa ne potolim aceasta sete. tot ce rămîne este doar să învățăm, să nu fim lacomi, să ne lăsăm cunoașterea să crească, să ne bucuram de verdele ei atat cat putem, lăstarii să-i ajutam sa creasca si cu fructul nostru copt sa-i hranim.
mi-a placut tecstul tocmai pentru ca deschide la interpretare, e bogat in sensuri, e un fruct zemos si cu miez hranitor. este printre putinele tecste citite de mine in ultima vreme care are suficient substrat incat sa se poata vorbi sau scrie mult despre el. aici este cuvîntul seminal, setea care nu se mai domoleste, setea naste o alta sete, si o alta, este setea care nu ne satura niciodata.

ca nu am citit piesa, dar mi+am bagat nasul pe net. acum, dupa doua recenzii si dupa eseul tau abia astept sa o fac.
referitor la eseu, de mult nu am mai citit o expunere atat de logica, de bine grupata si pornind pe un schelet argumentat solid. mi-a facut o deosebita placere sa vad cum iti construiesti si cum argumentezi si m-as bucura tare sa citeasca cat mai multa lume eseul tau.
ai o scriitura consistenta, si destul de savuroasa, i-as reprosa ca e cam serioasa, ai putea fi mai destinsa. dar sta probabil e o chestie de gust, eu nu sunt savant, probabil cei care sunt vor aprecia seriozitatea asta.
in orice caz, cu riscul de a-mi lua palme in cap si cu promisiunea ca voi citi cat de curand piesa instelez acest tecst. nu o fac pt mine, ci pentru cei care vor sa scrie, fiindca aici au un model de urmat.

traiti intr-o vesnica eroare. nu va considerati poet doar pentru ca va citesc cativa oameni pe aici si unii va lauda. tecstul dumneavoastra de mai sus nu are nimic in comun cu poezia. are cumva aceeasi forma, foloseste cateva mijloace poetice, seamna cu poezia dar nu este.
pentru ca nu aveti nimic de spus. aveti probabil dvs impresia ca vreti sa comunicati ceva dar nu aveti nici spiritul nici emotia necesara pentru a o face. doar aruncati vorbe ticluite si nici macar acelea de o maniera artistica. am facut un comentariu mai sus ca sa va arat ca scrieti din eroarea de a va crede poet iar altii fac aceeasi eroare. din lipsa de simt critic si apreciere de valoare. si credeti+ma, nu am nimic cu nimeni, ba chiar dvs imi sunteti simpatic prin tenacitatea cu care va inversunati sa scrieti. dar sa nu vi se urce la cap.

este evident ca nu vb de pe aceleasi pozitii. si nu are sens sa va dedic mai multe randuri decat cele pe care le-am scris deja.

am citit poezia domnului Dume. nu vrea sa creada ca sunt antipatic, nici nu voi sa spulber aripi, ci doar fac cateva remarce de bun simt. tecstul nu are nicio valoare poetica. este desavarsit in a fi prozaic si a incerca sa spuna ceva desi autorul nu prea are nimic de spus. sa incepem cu versul doi. subiect mort care isi inchipuie ca e accesoriu de schimb. ce fel de schimb. despre ce troc e vorba. din pacate nu mai aflam, insa deja se creeaza premisa de mister... zau asa! de fapt expresia i-a placut autorului si a crezut ca ne pacaleste. pe domnul emil dumitru a reusit, dar asta pentru ca domnul dumitru este usor de pacalit. de fapt chiar dumnealui scrie tecste destul de siropoase care nu prea au multe de spus. genul de telenovela din care nu ramai cu nimic, dar asta are mai putina importanta.

sa revenim la tecstul de fata.

in plame mi se adunasera toate grijile de parca eu as fi fost ultimul... iarasi suspans. ultimul ce? nu aflam, dar in forma asta putem fi chiar si suspecti de dezacord... apoi vine o perla super: ochiul îi părea de plastic colorat viu. da, o exprimare ca de mort viu. deja m-am amuzat si pot fi mai relaxat.

apoi avem niste viziuni fantasmagorice cu un tavan ce pare un musuroi ridicat proaspat. da, fortat, imi inchipui un tavan de chirpici care sta sa cada. insa tocmai aceasta poetizare fortata este defectuoasa. in vis, chiar daca pare totul clar, in fapt nu este asa. totul se estompeaza, pierde din pixeli, din prospetime, aci se vede lipsa de experienta si de traire a poetului, se vede cum se face poezia din foarfeca.

in penultima strofa ne izbeste necrutator vantul. atat de tare ca ne este mila de bietul paiangen.

apoi inca o perla, oau, soarele care il priveste orizontal, lumina care sparge visul si noua efectul poetic.

iar finalul este daramator, intr-adevar de film politist, cu un indiciu care ne ofera o dovada extrema de prozaism si lipsa de emotie.

asta ca sa nu se spuna despre mine ca nu stiu sa fac o critica extrem de aplicata pe tecst si sa nu-mi aud vorbe ca de ce spun ce spun acum:

domnule iliescu, daca tot ati primit nivelul necesar, va rog sa va dati mai mult silinta in a cauta poezia intre tonele de maculatura. evitati a va servi datorii mai vechi sau a face gesturi de prietenie. si incercati sa puneti simtul critic la incercare. e drept nu multa lume il are, cum spune alex stefanescu.

pe de alta parte mi se pare ingrata pozitia in care editorii pun anumiti membrii ai sitului, membri care cu adevarat stiu sa citeasca un tecst literar si care nu au acest avantaj pe care il are domnul iliescu, desi pt dumnealui nu cred ca ar fi necesar. si ma refer aici la mihai constantin, valeria valeanu si catalin popescu, membri ai sitului care chiar dau dovada de simt critic. si care stiu sa aprecieze un tecst. de fapt mai sunt si altii, nu vreau sa numesc ca sa nu uit pe cineva, dar daca se doresc standarde atunci hai sa le facem.

imi cer scuze pentru faptul ca pare mai taioasa interventia de aici, dar cred ca este necesara pentru a pune la punct conduita agonia din prezent.

undeva spre centrul tecstului vorbesti la persoana I, te concentrezi spre tine. in rest vb despre perechea pe care o faci cu cineva sau vb despre altii. cumva intuiesc ca in orice situatie ar fi, voiai de fapt sa vb doar despre tine, de aceea cred ca pe undeva, la constructie e o scapare. cum mai vad finalul acela cu doua comparatii consecutive si pare, cel putin pt mine, deranjant.
asta ca sa zic ce nu-mi place. am mai citit si alte poeme la tine, se simte ca mergi, evoluezi. si in plus am simtit si un aer de autenticitate, acele fobii m-au facut sa cred in el. mai trec.