Gender X

1. "Shake, shake, shake... the other side awakes! (...) / We are, we are, we are the Jugglers of Jusa...!", asta era în mintea lui, cîntecul acela ca o religie, originea a tot. Îl fredona mental, mai mult ca pe-o glumă de care se plictisise, așa cum mesteci guma prea mult și ți se face scîrbă, dar n-o arunci, tocmai pentru a păstra senzația de scîrbă. Se așeză pe un scaun la bar și aținti privirea spre raftul cu băuturi. Nu era sigur dacă să ceară o bere sau un cocktail. Toată viața avusese grijă să își respecte dorințele și acest lucru i se părea extrem de masculin. Acum însă, nu mai era așa sigur. De cînd primise hîrtia acasă, se simțea aproape ca o femeie, panicat, emoționat și, în același timp, confuz și deprimat. ”La dracu, la mama dracului cu toate!” își repeta în gînd și aproape că-i venea să plîngă. “Nu fă ca o muiere, nu, stai liniștit și gîndește”, se îmbărbătă singur. Comandă un pahar de whisky cu gheață și o bere neagră, numai așa în ciuda tuturor problemelor. Cumva merita chiar mai mult, însă problema nu avea să se rezolve așa. Trebuia să se gîndească, să analizeze profund situația în care se afla și decizia urma să apară curînd. Termină de băut și își puse palmele grele, acoperite cu piele uscată, crăpată pe alocuri, pe capul lui mare, acoperit cu păr încă negru. Pe la tîmple-i străluceau cîteva fire albe, ”cocori albi ai unei noi primăveri”, cum le spusese maică-sa, dar nu era încă bătrîn, îl mai despărțeau 24 luni de o vîrstă rotundă. ”Încă unul!”, îi ordonă barmanului, scurt și tăios ca un cowboy care are chef de scandal. Își roti privirea prin bar, dornic să vadă privirile altor oameni, dar nu se propti în vreuna. Toți își vedeau de ale lor, posaci și abătuți ca o gloată de soldați dintr-un război pierdut. ”Încă una, ce să fie?” îl întrebă destul de politicos barmanul, dar pe un ton care nu-i conveni. Și-ar fi dorit să fie arțăgos, agresiv, să-l provoace, să facă oricum, numai să-l deranjeze. Așa se simțea chiar mult mai marcat, într-un fel profund și care avea legătură cu întreaga lui personalitate raportată în exterior. Era clar, lipsa de nerv a barmanului, amplificată și de vocea lui de copil nedospit încă, deși părea undeva pe la vreo 50, îi atingea sinapse pe care de multă vreme nu mai apăsase cineva. ”Încă un rînd. La fel, exact la fel”, spuse și apăsă mult pe voce la finalul comenzii, hotărît să fie bădăran pînă la capăt, ba chiar provocator în modul acela al bețivilor care caută ceartă. Își plimbă ochii de-a lungul barului, așteptînd o uitătură tăioasă de undeva. I se părea că nimeni nu are boașele atît de mari să spună nimic, toți își frecau mîinile pe pahare și înghițeau sec, aproape cu noduri. Simțea cumva că sunt deranjați de tonul lui, dar nimeni nu îndrăznea nimic. Niște fătălăi, își zise în sine și se opri cu privirea pe fața roșie și grasă a barmanului. ”Cum doriți”, spuse el, clipind repede, ca un poponar. Era ușor nedumerit și poate și puțin speriat, dar mișcările mecanice, rodul unor ani îndelungați de trudă și experiență la bar, îi acopereau sentimentul de nervozitate și nesiguranță. Îi puse o altă bere în față și îi turnă whisky direct din sticlă, fără să mai măsoare. Apoi șterse barul cu un prosop de o culoare incertă, pe care îl avea pe umăr, dar gestul era gratuit, ca din obișnuință, fiindcă nu vărsase nici un strop. Aruncă apoi prosopul în spatele tjghelei și reveni către el, clipind din ochii lui mici de porcușor. ”Astea-s din partea casei, sper să nu vă deranjeze”, ciripi rapid, fără să se încurce, dar pe el îl încurcă și mai tare gestul, ba mai mult îl deranjă profund, pînă aproape de limita suportabilității. Se aplecă spre barman, căutîndu-și cu greu cuvintele și gesturile. ”Da ce, crezi că-s vreo pizdă sau vreun nenorocit de poponar? Încă o mai am, dobitocule, încă mai e, și e mare și frumoasă, așa cum am moștenit-o de la tata! Te-aș putea sugruma cu ea dacă nu mi-ai face atîta scîrbă, adăugă el, înciudat că nu-i venise o replică mai tare, așa ca în filme. În clipa aia își duse mîna la prohab și se frecă ușor, simțind începutul timid al unei excitații. Ți-aș putea face un frate cu mă-ta, adăugă el pe același ton de țăran pierdut în oraș, zîmbind aproape fericit că de data asta îi ieșise una mai bună. Apucă paharul cu un gest hotărît și-l dădu pe gît dintr-una. O parte i se scurse pe bărbie și piept, udîndu-i cămașa, dar nu-i păsa. Se căută de țigări, avea pe undeva prin buzunar, dar nu le nimerea. Tot încerca să se lase de vreo 8 luni, dar nu-i ieșea deloc. Își înfipse una-ntre buze și-o aprinse metodic, din aerul fierbinte de deasupra flăcării, ca un fumător de categorie grea. Suflă fumul cu poftă și dispreț, acoperind imaginea celor din jur. Abia atunci observă că toată lumea se oprise din monotonia cu care își consuma băutura și se holba către el. Simții cum mușchii i se încordează pe tot corpul. Nu fusese niciodată un bătăuș, dar nici n-o încasase de multe ori, oricum niciodată fără să apuce să dea și el. Nu era însă cazul acum, în mai puțin de o secundă atmosfera se ușură ca un cîine la un colț de stradă. Fiecare își reluă ocupația de a privi atent în băutura lui, chiar dacă privirile mai alunecau către colțurile ochilor. Barmanul se dăduse strategic în spate, la suficientă distanță de bar cît să se considere în siguranță, însă tremura ușor și un luciu de transpirație îi acoperea fruntea și obrajii moi și rotunzi ca de copil. Liniștea devenise aproape o stare de spirit, se auzea foșnetul tuturor, gîlgîitul băutorilor din sticlă, zgomotul făcut de paharele așezate. Nu spunea nimeni nimic și lui i se păru că ar fi chiar o îndrăzneală să comenteze cineva ceva. Vibra în tot trupul și ar fi vrut să se întîmple, atunci, acolo, ceva care să-i arate că nu degeaba a fost bărbat aproape patrujde ani. Spre nefericirea lui, deja lumea din bar căuta să-l ignore, cu o singură excepție, un puțoi ce părea că abia devenise major, și căruia ar fi trebui să-i mijească mustața, dar n-o avea. ”N-am vrut să vă jic-nesc, dom-nu!”, spuse barmanul, poticnindu-și vocea de emoție. ”am vrut do-ar să vă fi-e bi-ne” continuă lamentația patetică, făcînd încă un pas în spate și împiedicîndu-se de ceva, dărîmă vreo cîteva sticle, care se sparseră cu zgomot. ”Stai liniștit băiete, O să distrugi tot barul și n-o să mai avem ce bea!”, spuse el cu o voce pe care și-ar fi dorit-o mai gravă și mai puternică, așa împrăștiase doar un val de căldură plăcută în atmosfera aia rîioasă din bar. De fapt nu mai avea de gînd să bea, nu acolo, deja realiza că se află într-o companie nepotrivită. Nu guița nimeni, o adunătură de scroafe bătrîne și puturoase care nu mai așteptau nimic. Aruncă pe tejgea o hîrtie, dădu ușor cu pumnul, ca și cum ar i spus ”Asta a fost”, apoi se roti pe scaun și o luă spre ieșire, pășind apăsat, în așteptarea cuiva care are să se ridice de la masă și să-l pocnească. Pînă la ușă erau vreo 20 de pași, și de fiecare dată cînd așeza talpa tot spera să se întîmple ceva. La jumătatea distanței era mai mult ca sigur că nu se va petrece nimic neobișnuit. Deja îi analizase pe toți de acolo. Tipul cu chelie, burtă și cămașă în carouri care bea dintr-o halbă se uita deja în altă direcție, cei doi indivizi în costume negre, cu cămăși apretate, albe, care vorbeau mai mult prin semne păreau că suflă ușurați. În colțul barului mai erau doi, cu moace de alcoolici, nebărbieriți și probabil mirosind a canal, care își turnau vin dintr-o sticla ieftină, fără să fie atenți la ce e în jur, iar alte patru fețe comune, obosite, înconjurau singura masă ocupată și o apărau timid, protejînd-o cu trupurile lor. Mai era un puțoi, ras în cap, cu piercieng-uri în ureche și nas, cu hainele atîrnînd pe el de parcă era o cruce de lemn îmbrăcată, încă rotindu-și în orbite ochii de șoarece speriat, dar el nu prezenta nici o amenințare. Avu o ezitare cînd puse mîna pe clanță să deschidă ușa, probabil insesizabilă din exterior. Păși în lumina ștearsă a serii și se izbi de aerul rece de-afară. Era singur, dar încă bărbat, avea ceva care pentru foarte multă lume însemna mai mult decît o avere. Era bogat, mai bogat decît regele, și nu în sens finaciar sau spiritual. Pur și simplu încă mai avea totul la locul lui, încă mai avea pulă și coaie, și lucrul acesta îl făcea atît de viril încît își închipui că poate fute în gură toată planeta. 2. ”Nobody likes you when youre dead / This is the story of my life…” fredona în gînd și asta era tot ce putea să gîndească. Picioarele îl purtau singure aiurea pe străzile Babylonului și ploaia începuse deja să facă supă din tot orașul. Nu era îmbrăcat potrivit pentru vremea de-afară, dar nici nu-i păsa. Se simțea trist, incompatibil cu lumea, și avea impresia că tristețea lui se împrăștie ca o boală venerică. Da, atîta vreme cît mai purta semnul bărbăției în pantaloni. Îi era greață, gîndindu-se la ura asta pentru masculinitate, apoi la faptul că bolile venerice dispăruseră de cînd cu noua politică a guvernului. Nu neapărat că ar fi fost ceva normal sau de dorit, dar lipsa lor, felul în care dispăruseră îl făcea să simtă o umbră de regret. Era într-un fel viața înainte, la fel de mizerabilă în anumite ipostaze, dar încă mai păstra ceva din ideea de viață, de aventură, de necunoscut. Acum toți purtătorii de sex, probabil și cei ascunși și nemonitorizați, se fereau ca de dracu. Ar fi însemnat să se dea de gol, nu? Își amintea că nu de curînd descoperiseră patru indivizi, doua femei și doi bărbați, toți purtători de sex. Cazul fusese răscolitor pentru toată lumea, o vreme s-a vorbit numai despre asta. Nu pentru că era posibil, ci tocmai pentru că mai era încă posibil, pentru că încă mai erau oameni care își aduceau aminte de vremurile de demult. Guvernul a cam dat cu bidineaua peste. Ambele femei aveau sarcini avansate și urmau să nască, cu siguranță pe cale naturală, așa spuneau cei din episodul acela al buletinului de știri. Era ceva șocant pentru cei mai mulți, despre nașteri naturale nu se mai auzise de foarte multă vreme. ”Un cancer al societății!”, așa spuneau adulatorii, o blasfemie la adresa evoluției umane, urlau ei, cu toate că lui nu i se părea nimic aiurea. Dar el trăise cînd era și altfel, însă ce putea face el, aproape singur în fața unui aparat de stat atît de puternic încît nimeni și nimic nu i se putea opune? Cei patru au fost executați public, după ce în prealabil au fost curățați de organele păcatului. Un exemplu atroce de fidelitate pentru o idee, o consecință a iubirii fără limite pe care o impusese Jusa. Și da, cînd te gîndești la asta, o amărîtă de gonoree poate părea un fel de brînză mucegăită, mai degrabă o delicatesă, decît o pacoste. Era posibil să mai existe boli. O inflamație, o ciupercă, un sifilis benign, o simptomă care să spună ceva despre vremea în care oamenii se fereau singuri de problemele lor. Cu siguranță însă nu se știa de ele, politica lui Jusa impusese eliminarea acestora odată cu eradicarea cauzelor. Se gîndea că totuși răul nu poate să dispară pur și simplu, nu există o limită a răului, dar cu siguranță oricine avea o problem se ferea ca de dracu de orice. Mai ales că orice deviere de la normalitate sau cum s-ar numi ceea ce se întimplă, n-ar însemna decît recunoașterea unei crime. Mergea și se simțea mai bine gîndindu-se la asta, îl făcea să pară mai încrezător. Ce tare ar fi fost să se prezinte a doua zi cu socoteala umflată de o boală îngrozitoare, ceva care să producă o scîrbă colosală celor care trebuiau să-l opereze. Da, asta ar fi o răzbunare pe cinste, gîndea el, mai tare decît copularea, care deși eliminată prin extirparea organelor chiar de la naștere, rămăsese totuși cea mai îngrozitoare crimă a lumii. Cel puțin cîtă vreme mai sunt posesori de organe, declarați sau nu. Tocmai cotise pe-o alee mai dosnică, în partea mizerabilă a orașului, cea plină de toți distrușii afectați de alcool sau de T9T, gîndacul, o insectă creată genetic, o unealtă de control a lui Jusa alături de politica militară și filosofia lui de căcat. Gîndacul se potrivea de minune cu spiritual de insectă al populației, el reprezenta puterea și slava lui Jusa și ilustra perfect ceea ce deveniseră oamenii în ultimii ani. Deși cufundat în gînduri, reuși să-și dea seama că o altă pereche de pași se aude în urma lui. Era urmărit și nu băgase de seamă, cu toate că bîntuia străzile de mai bine de-o oră. Iuți puțin pasul și imediat dupa primul colț se opri, așteptînd să apară urmăritorul. Nu prea vedea de ce ar putea fi urmărit, de vreo 17 ani de cînd era donator oficial era suficient să arate brățara și era imediat lăsat în pace. Poliția lui Jusa era suficient de temută încît nimeni nu-și dorea să aibă de-a face cu ea. Așteptă pînă-i auzi pașii aproape. La un moment dat se opriră, semn că nu prea știa ce să facă, parcă intuia că se putea da de gol. N-a mai stat pe gînduri, l-a luat prin surprindere, năpustindu-se asupra lui gata să-l înșface de guler, cu pumnul ridicat. Însă n-a fost cazul, urmăritorul nu era altul decît puțoiul cu piercing pe care-l văzuse în bar, aschimodia mai slabă decît o cruce tatuată pe un ogar nemîncat de 3 luni. ”Ce dracu faci aici?”, izbucni, nervos fiindcă se aștepta la mai mult și pentru că nu mai era cazul să lovească. Adrenalina i se împrăștiase în corp ca o clipă de fericire într-o mie de ani și acum era nesatisfăcut, ca după un coitus interuptus. I se părea amuzant că are astfel de asocieri în cap, erau o grămadă de oameni care nu știau nici măcar ce înseamnă. ”Pă-pă-păi stiți…ăăă, chiar o aveți? Adică…ăăă… adică vreau să spun, e reală?”. Era și speriat și intimidat în același timp. Probabil că era vreunul dintre ăia care vroiau s-o sugă, mai întîlnise astfel de specimene, fusese chiar cît pe ce să fie violat, însă brățara îl salvase, mai precis echipa de intervenție care venise imediat ce apăsase butonul. ”Da puștiule, e reală și funcțională, dacă înțelegi!”. Nu știa de ce-i răspunsese așa, nu era deloc obligat să dea socoteală cuiva. Însă în momentele acelea simțea că nu prea are de ce să-i mai pese. Peste nu foarte mult timp, averea lui din pantaloni, eul din interior, care se continua cu o bucată de zgîrci și vase de sînge acoperite, cel îmbrăcat în piele, ca un erou solitar din filmele vechi, avea să îl părăsească. ”Ce vrei de la mine”, adăugă pe un ton destul de dur, sperînd că nu va trebui să primească răspuns. Asta pentru că nu se putea aștepta la ceva interesant din partea unui puțoi fără păr, un imberb pe care probabil piercingul îl ancora pe pămînt ca să nu-l zboare vîntul. ”Păi… cum să spun, poate că vreau ceva”, spuse el, puțin mai sigur pe sine. Pentru prima oară în ultima vreme văzu în ochii lui o strălucire nouă, ceva ce nu mai întîlnise de foarte multă vreme, ceva ce rămăsese îngropat în sufletul și mintea lui de pe timpuri demult consumate. Poate chiar de pe vremea cînd lumea nu era așa, și ochii oamenilor sticleau într-un anume fel. ”Dar trebuie să mi-o arăți mai întîi, ca să mă asigur că e reală, adăugă puștiul, de data asta aproape hotărît în voce, ca un dealer care nu face o afacere dacă nu vede banii înainte. Îl privea fix, cu ochi scormonitori și i se păru că limba i se plimba pofticioasă în gură. Îl simțea tremurînd de nerăbdare și chestia asta îi dădu o stare ciudată, mai ales pentru că n-o mai arătase altcuiva de foarte multă vreme, dacă nu-i punea la socoteală pe cei de la Centru. ”Al dracu pervers”, își spuse în minte. ”Poate că nu vrea mai mult decît să mi-o sugă”, ceea ce n-ar fi fost problemă, în mod special, chiar dacă nu era un obsedat sexual. Cumva înțelegea că lipsa sexului crease angoase enorme în mintea celor ca el. Era chiar amuzant, gîndi el, mai ales că în situația sa, ar fi putut profita cît de mult de momentele rămase. Era îngrijorat însă de faptul că lipsa de experiență poate fi o problemă, o mișcare greșită, o mușcătură sau cine știe ce i-ar fi putut provoca traume nebănuite. ”Ce-mi oferi în schimb?”, îi întrebă pe un ton circumspect, cumva ca să cîștige timp și ca să înțeleagă ce vrea de fapt. La urma urmei, dacă ar fi avut chef de un sex oral, ar fi fost mai plăcut să încerce cu o femeie. Cu siguranță s-ar fi găsit o grămadă care să i-o sugă, de plăcere sau chiar pe bani. Nu, nu de-o astfel de aventură avea el nevoie și speră că nu despre asta e vorba. ”Nu trebuie să vă fie teamă, domnu. Am văzut multe la viața mea, chiar dacă sunt încă tînăr. Eu n-am una, dar știu să recunosc o făcătură, știți că au apărut unele artificiale?” răspunse el, vorbind repede. Se mișca încet, unduitor, cu spatele aproape lipit de zid. Era ca o lipitoare care se îndrepta spre el. Se întreba ce are de gînd și era pregătit pentru orice. ”Pot să vă duc într-un loc unde mai sunt bărbați ca tine. Și femei, știi, femei reale, care au chestie de femeie acolo. E un loc secret, nu știe nimeni de el. Și nu vă costă mult…”, adăugă el și mai prietenos, lăsînd în același timp să se înțeleagă din ochi și buze cam cît l-ar costa. Își dădu seama că de fapt propunerea asta îl punea în mare încurcătură. Putea fi orice, o capcană sau doar o minciună pentru a profita de el. Se întrebă ce ar avea oare de cîștigat dacă puțoiul spunea adevărul. Se simțea ca în fața unui tablou scump dar pe care nici nu-l înțelegea și nici nu știa ce-ar putea face cu el. Ce urma? O noapte de sex? O șansă de a se răzbuna pe lumea lui Jusa? O posibilitate de evadare într-o lume nouă, fără reguli, în mijlocul unor sălbatici vînați de tot aparatul polițienesc? Nu prea știa de fapt ce înseamnă alegerea. Cîndva, cu ani în urmă avusese noroc, alesese altcineva în locul lui. Alții, așa cum fusese Anna, prima și singura lui iubită, își hotărîseră singuri viitorul. Restul fuseseră constrînși, fiindcă nici n-aveau de ales, nici forța necesară pentru a se împotrivi. Venise momentul în care i se ofereau dintr-o dată posibilități. Știa că nu poate face decît o alegere, dar trebuia să le ia în calcul pe toate, și țeapa, și capcana și chiar și varianta în care ajungea într-un cuib cu oeameni normali, acei sălbatici ai societății, ascunși, criminalii care încă mai aveau sex și profitau de el. Ar fi fost o chestier să descopere unii asemenea lui. Dar ce avantaj i-ar fi adus asta, ce urma să se întîmple cînd ar fi fost acceptat de această categorie care desconsidera politica lui Jusa? Își punea singur anathema pe cap, ca o coroană de spini sau se transforma într-un erou? Urma să devină un fugar, să renunțe la viața lui simplă și comodă, sau se ridica asemenea unui războinic sinucigaș în fața mașinăriei de tăiat? Glorie pentru moarte sau surghiun pentru viață? Merita să lupte pentru o iluzie de libertate? Ce înseamnă libertatea? Un panda amenințat cu dispariția sau un gîndac înmulțit prin clonare? ”Ei, domnu, cum facem?”. Vocea puștiului îl trezi la realitate. Își freca mîinile, probabil că și pentru el încordarea era destul de mare. Îl privi o secundă în ochi și îi simți teama. Fără să clipească, cu o mișcare fulgerătoare îl cuprinse cu o mînă ca într-o menghină, lipindu-i spatele de piept, și cu cealaltă îl strangulă. ”Minți? Ha? Spune că minți. Nu te pune cu mine! Hai spune-mi că minți, măcar așa îți dau drumul și te poți duce. Îți dau drumul, auzi”. Băiatul nu tremura, nu părea foarte înfricoșat. Părea că mai trecuse prin asta. Îl strînse mai tare, tot mai tare, pînă îi trosniră oasele și icni înăbușit. Începu să se zbată, nu cu prea mare forță, mai mult cît să-i dea de înțeles să-l slăbească nițel, că vrea să spună ceva. ”Nu mint, domlu, să mor dacă mint”, spuse el grăbit și ușor șuierat din gît. Îi dădu drumul și-l întoarse cu fața, să-i poată vedea ochii. Erau limpezi, ca un pahar cu apă artificială. ”O să vă duc chiar eu acolo, vă jur!”. Avea în privire ceva sfidător dar și rugător în același timp. Se decise pe moment că putea să își ia o pauză, să se gîndească. Îl împinse ușor, cît să nu cadă și-i zise scurt: ”Așteaptă-mă în barul în care am intrat mai devreme. Te caut eu peste cîteva ore!”. 3. ”Nobody likes you when youre dead / This is the story of my life…”. Își închipuia că pînă și în bar fusese de fapt desconsiderat, ignorat tocmai pentru că era unul dintre Ei. Probabil că încă de cînd afirmase răspicat că e un balaur cu trei capete și unul nu se poate privi singur în oglindă, fusese deja catalogat și disprețuit, deși în adîncul lui își dorea să fie adevărat, să fie urît tocmai pentru că o avea, dar era sigur că nu avea de-a face decît cu niște invidioși. Lași, dar invidioși, cea mai periculoasă specie. Da, îi rodea acea dorință amplă, orgoliul puternic de a fi la fel ca el, deși le era complet imposibil. Marea Campanie de Extirpare avusese loc cu vreo 20 de ani în urmă, cînd el era încă un puștan cu caș la gură. Răcise puternic atunci, stătuse aproape un an pe străzi căutînd-o pe Anna și plouase în fiecare zi dintre cele 365 de zile ale anului. Acum ploua numai 360 de zile pe an, asta fiindcă adulatorii hotărîseră că trebuie să scurteze pînă și anul. Îi tăiaseră și lui ceva, așa cum nimic nu rămăsese întreg, doar pentru că susținătorii lui Jusa hotărîseră că e necesar să ciuntească totul. Ziua avea 23 de ore, orele aveau 55 de minute, asta spre deosebire de vremurile în care lumea arăta altfel și părea într-o oarecare măsură, normală. În orice caz, Jusa și ai lui erau deciși să facă din lume un iad, cel puțin așa credea el, cu toate că adoratorii își erau convinși de contrariu. Jusa propovăduia un nou mod de ispășire a păcatelor - întoarcerea cu față către Iubirea pură. Lumea trebuia să accepte că Adorația este sensul de a exista al fiecărui individ, că iubirea fizică, inegalitatea dintre sexes au indivizi, toate astea sunt doar iluzii, de vreme ce Jusa oferă egalitate și scop. Tăierea organelor, implica eliminarea tuturor diferențelor, frustrărilor, a meschinăriei și urei dintre indivinzi. Iubirea din suflet către suflet devine astfel principiul, scopul pentru care individul trăiește. Asexuarea, regresul către insectă, catre furnica lucrătoare nu era un lucru negativ, ci doar calea spre o asceză spirituală forțată, care avea ca punct final împlinirea prin dragoste, prin muncă, prin adorarea conducătorului și dedicarea față de societate. Așa era în lumea lui Jusa. Tot ce luau, micșorau, tăiau, extirpau sau smulgeau susținătorii lui(ei) se transforma în iubire. Cele 5 minute răpite orei fuseseră transformate în iubire, prin decret guvernamental, la fel și cele 5 zile lipsă din an, ca omagiu adus iubirii. Explicația fusese dată pe baza unei povești din mitologia egipteană, care explica felul în care anul ajunsese de la 360 de zile la 365 în urma unei relații sexuale incestuoase între o anume divinitate egipteană și fratele ei. Zeița născuse 5 copii, care ar fi trebuit omorîți, însă în urma unor tertipuri, a reușit să cîștige timp, zile pentru fiecare dintre ei, care mai apoi s-au adăugat anului. Jusa considerase o blasfemie acest lucru, și hotărîse întoarcerea la normal, revenirea la anul de 360 de zile egiptean, urmînd ca surplusul de timp să fie transformat în iubire, în adorație. Iubire pură, din suflet, fără atingeri, fără nici un fel de implicație. Sexul e o crimă și e pedepsit ca atare. În felul acesta, 5 minute pe oră oamenii trebuie să iubească, să se adore pe ei înșiși, pe semenii lor, și nu în ultimul rînd pe Jusa, cel care a deschis ochii tuturor oamenilor și le-a propovăduit calea iubirii și a purității, scăpîndu-i de murdăria acuplării și de mizeriile sufletești care întinau umanitatea ca urmare a frustrărilor sexuale. Egalitate în dragoste pentru toți, iubire adevărată. Adevărata forță e sufletul și nu corpul. Jusa înseamnă dragoste și echilibru și lumea de asta are nevoie. El avea nevoie de altceva și deși nu știa ce, mergea încrezător prin Babylon, încrezător în soarta sa, sperînd că întîlnirea cu puștiul va schimba ceva. Nu știa ce, dar aștepta în el acea transformare care să-i dirijeze altfel destinul. În orice caz, schimbările nu vin din afară, ci doar din interior, și nu era nevoie să se gîndească de două ori la asta. Privea fețele abrupte ale oamenilor, golite de orice urmă de duioșie sau sentiment cald. Păreau conduși de-o iubire oarbă, o molimă pe care o credeau salvarea sufletelor atît de păcătoase pe care le moșteniseră de la o lume cu atît mai păcătoasă și care pierise sub propria infatuare. Nu știa încotro să meargă. Avea posibilitatea să se întoarcă la bar, să-l ia pe puști ca să-l ducă acolo, unde spunea că mai sunt și alții ca el. Cumva i-ar fi plăcut să facă ceva care să îi aducă aminte că e bărbat, unul dintre puținii bărbați de pe planetă. Nici nu știa cîți sunt cu toți, poate o sută, poate două, nu-i știa decît pe cîțiva cu care se intersectase la centrul de donare. Mersul la Centru, de două ori pe săptămînă, era singura slujbă. De fapt lucra și în celelalte dimineți, trebuia să se prezinte la controlul obligatoriu, în spitalul municipal. Plus că trebuia să facă sport cel puțin o oră pe zi, obligatoriu, așa că trebuia să meargă la o sală de sport specială. O rutină enervantă, dar necesară, așa considerau adulatorii lui Jusa, pentru a verifica zilnic că sămînța sau scula lui nu sunt irosite pervers sau criminal. Mens sana in corpore sano, așa spuneau latinii, și el se gîndea cît oare a mai rămas adevărat din asta, cînd toți păreau afectați de ceva, ori de lipsa unui sex, ori de lipsa sexelor în general, ori de lipsa sexului. Trăia într-o lume fără sex, în care sexul devenise, după opinia lui, o boală mentală. Întreaga populație era afectată de asta, o vedea în toate episoadele buletinelor de știri, de fiecare dată crime, sinucideri, moarte în grup prin supradoze de droguri. Sexul, ca boală, părea mai degrabă un vulcan care ejacula moarte, moarte pretutindeni. Poate că venise timpul pentru o schimbare. O revoluție care se lăsa așteptată de ceva vreme și care ar fi repus cumva lumea pe un drum care oferea șanse. Acesta pe care se mergea acum se vărsa direct în prăpastie. ”Oare cum încep revoluțiile?” se gîndi el. Din ce-și aducea aminte, întotdeauna era o nemulțumire, o adîncă și dospită furie care stă ca un șarpe adormit în oameni și la un moment dat se trezește și mușcă fără să țină cont de nimic. Dar cum se trezește un astfel de șarpe? Care sînt mecanismele care fac ura din oameni, dorința de mai bine, setea de libertate, să izbucnească asemenea unui resort care se destinde brusc, nemairezistînd propriei energii acumulate în timp? Nu știa,iar tot ce vedea erau oameni abătuți, consumați, o turmă de vite fără vlagă și fără personalitate, care-și acceptau cu umilință tainul zilnic, înfricoșate că oricînd s-ar putea împuțina, că oricînd poate fi mai rău. Cît de multe poate suporta un animal? Dar un om? Dar un om care ajunsese mai rău decît un animal, un om care nu era decît o insectă, o furnică lucrătoare simplă, fără sex? Se aflau de aproape 20 de ani sub dominația cruntă a unei regine asexuate și nimeni, niciodată nu avusese puterea să strige că lumea devenise un gen x, un loc în care femei sau bărbați, toți purtau acel x între picioare, ca o cicatrice, ca o rușine, ca o stigmă a propriei neputințe. Ce urma să facă? Să se ridice singur împotriva sistemului, să încerce să-i convingă pe cei care încă mai făceau din picioare că e momentul să pună capăt acestei situații? I se părea un vis prea frumos, dar mai degrabă irealizabil. Cu siguranță că nu erau foarte mulți și probabil neînarmați, probabil că erau tot o ceată de fricoși, chiar dacă purtau ceva în pantaloni. Dar el, el cum era? Nu era la fel ca ei, gîndind același lucru vreme de 20 de ani, de cînd avusese norocul să fie selectat, și se comportase tot intervalul acesta ca un privilegiat? Nu era de fapt o parte din Ei, nu era nici măcar o parte care să gîndească, era doar unealta, mașina de reproducere, nu făcea nimic în mod voluntar, nu avea niciodată posibilitatea unei alegeri. Nici măcar de sex normal nu avusese parte, da, era tot un frustrat, la fel ca toată lumea. Gîndurile îl apăsau tot mai tare, era ca o furtună de nisip în cap, ca un cuib de lilieci speriați care se loveau de pereții unei turle. Se credea unic, puternic, dornic de luptă și de revoluții, însălumea pe care o avea în față rumega liniștită și îl privea cu ochi umezi și calzi. Nu era mai mult decît un ratat cu pulă și nici măcar nu știa ce să facă cu ea. ”Nu cred că dacă voi scrie o carte se va schimba ceva. Probabil nici n-o voi putea scrie. Și ce religie să mai inventez acum, cînd toate femeile noastre nasc și sunt fecioare?”. Era aproape copleșit de situație, trăia într-o lume în care existau ferme de embrioni, verificați, sănătoși, puternici de muncă, și cu un IQ potrivit pentru a asculta ordine. Nici el nu era foarte deștept, era doar un animal sănătos, bun de prăsilă. Iar femeile pe care le fecunda cu sperma lui erau toate asemenea lui, exemplare potrivite să muncească și să îndeplinească sarcini. Mamele purtătoare nu un rol important în fondul genetic al puilor de om, doar îi purtau în burtă 7 luni de zile, apoi nășteau prin cezariană. În fond nu mai era nimic din ce reprezentase în trecut o mamă, dar Jusa acceptase această pseudomaternitate, probabil dintr-o reminescență emoțională. Nu, totuși nu putea lăsa sistemul să cîștige de tot. Trebuia cumva să facă ceva, orice. Se hotărî să îl caute pe puști, cel puțin avea să vadă despre ce e vorba, și la urma urmei, dacă tot nu era în stare să pornească o revoluție, putea măcar să profite de sistem, de el însuși, de privilegiul că sistemul îl lăsase c-o sculă de 18 centimetri pe care o folosise doar o singură dată cum se cuvenea, în tinerețe. Dar asta era altă poveste, acum era hotărît să răzbune ce-i 20 de ani de abstinență. Da, nu-i mai păsa, nu mai avea decît vreo 12 ore pînă va fi epurat din punct de vedere fizic. Adică pînă îi vor tăia glandul, rușinea sexuală pe care o purta și pentru care toată lumea ar fi trebuit să-l disprețuiască dacă n-ar fi avut slujba nobilă de a participa în mod direct la perpetuarea speciei. Era într-un fel un privilegiat, la fel ca un geniu matematic sau un compozitor care a învins timpul. Da, Teoremele sale, Compozițiile lui se perpetuau în timp ca orice artă măreață, avea organul de învins timpul și o făcea fără mare chef, asta doar pentru că nu reușea decît să îngroașe gloata adoratorilor lui Jusa. Altceva ar fi fost dacă ar fi putut avea propriul copil, cu vreuna dintre femeile acelea în care ajungea sămînța lui, acele femei pe care doar le visa și pe care nu le atinsese niciodată. (continuare în următoarea postare)