plutonul de execuție

important e să ți-o sugă din prima. de fapt, înainte de asta, trebuie ca lucrul ăsta să nu se întîmple la baie. cel mai bine e să îți dea senzația că va urma. la urma urmei, orice partidă de sex e un proces de cunoaștere. o cunoaștere mijlocită. un fact care se asumă doar empiric. la fel cum ai șerui o țigară cu hașiș. cîteva clipe comune, stări asemenea, o dilatație a timpului, un fel de excitație a memoriei. setea de a crea ceva acolo, de a umple spațiul gol de dincolo de acum. te uiți în oglindă și vrei să treci prin ea, fără să știi că dincolo poate fi diferit. tot ce speri e doar să fie bine. niciodată cînd îi dai muie unei tipe nu te aștepți să te muște atît de brutal încît să îți vină să-i înfigi ceva în cap. nu. mintea pervertită spune că va fi bine și nici nu vrei să crezi altceva. oamenii sînt niște ființe ambigue. sînt atît de îndoielnici ca specie încît își merită orice soartă. spre exemplu își închipuie că dacă un lucru are puterea să se întîmple, atunci cu siguranță se va întîmpla. și asta fiindcă ei au impresia că își doresc anumite lucruri și pentru asta le creeză situații favorabile. o stupizenie. toate situațiile favorabile sînt de fapt originate în minte, în procesul de gîndire. repetarea lor în realitatea mediată de simțuri le oferă o confirmare de netăgăduit. ce proști! în realitatea în care așteptările oamenilor nu au niciun sens lucrurile se întîmplă pentru că se întîmplă. nu pentru că cineva și-ar dori să fie așa. și ambiguitatea oamenilor aici își face loc. unii, destui de puțini, își dau seama de asta. dar scutură din cap, ca după un vis urît, apoi continuă să doarmă pe partea cealaltă. ăstea îmi erau gîndurile în clipele alea. atunci cînd mi-o sugea. o să înțelegeți pe parcurs. era bine, eram privit de o infinitate de ochi. și toți erau ai mei. iar eu nu știam decît o singură parte a adevărului. de fapt de unde dracu să știu ce avea să se întîmple? ce dracu știm noi? că după zi urmează noapte și după noapte zi. dar poți fi sigur de asta? știi sigur? ești la fel de sigur ca atunci cînd te uiți la un nor. un imbecil de nor blînd ca o oaie. și care pe neașteptate se transformă în balaur și înghite soarele și vezi razele ca niște flăcări aruncate din gura lui. sau, în loc de balaur, se transformă într-o furtună perfectă care zmulge copacii din rădăcini, provoacă inundații și alunecări de teren și omoară peste 3000 de persoane. ce dracu știm noi despre un nor? ce dracu știm noi despre o bilă într-un joc de biliard, o simplă sferă care lovită cu o anumită forță izbește la rîndul ei o altă sferă. și o atinge, așa cum numai în geometrie e posibil, într-un singur punct. cîte informații poate transmite o bilă în contact cu o alta într-o astfel de atingere? oare chiar îi spune - tu, nebuno, trebuie să te rostogolești în direcția aia, cu viteza? pe bune? chiar îi spune că în urma acestei ciocniri pe care o pitem vedea accidental într-un alt context, cu un alt punct de referință ales, că ea nu poate decît să intre în gaura aia? cît de încrezător să fii încît să crezi că poți controla întotdeauna un ricoșeu al unei bile? cît de tîmpit poți să fi încît să crezi că printr-o mișcare abilă poți curba traiectoria unui glonte? oare e posibil să rămîi în viață cînd absolut toate armele sînt îndreptate spre tine? cît de mult crezi în soartă? chiar crezi că știi? ești suficient de sigur pe tine să spui că următorul lucru e inevitabil? că urmează ceva după ceva? eu nu cred în tîmpeniile astea. știu doar că în momentul ăla consideram că ceva e important. de pildă ca tipa să ți-o sugă. sau ca tu să fi desculț, să simți căldura mochetei sub tălpi. sau că astrele s-au aranjat într-un mod favorabil și dpă ce ți-a luat-o în gură va mai urma ceva. nu există un început. în oricare moment m-aș opri, îmi dau seama că nu acela e începutul. începutul începutului. cînd timpul a început să miște. poate nici atunci, fiindcă oricînd te poți gîndi că a mai fost ceva înainte. dar nu asta e important. lucrul pe care îl văd eu ca un punct de origine pentru toată chestia asta, făcînd abstracție de ce fusese înainte, e momentul în care am înțeles că ea vrea ceva de la mine. și mi-am închipuit că vrea să mi-o sugă. de fapt la momentul ăla mă bazam pe asta. eram mai optimist, mai puțin experimentat. îmi închipuiam că discuția, băutura, muzica, lucrurile de genul ăsta, chestiile pe care le fac bărbații și femeile înainte să și-o tragă funcționează. mă refer la discuțiile banale, ingrate, mersul la cinema sau la club, privitul de răsărituri sau apusuri de soare, de lună. mă gîndesc la vorbăria seaca despre căderea imperiului roman sau decadența grecească, despre pictură sau muzică. ce mai schimbă o discuție ca asta? se va salva Roma? va picta Picasso altfel? va inventa cineva un alt fel de muzică? se va mai naște unul măcar la fel de bolnav ca Hitler? nu, nimic din toate astea. vorbele sînt făcute să rămînă vorbe. cuvintele ies din tine fiindcă oamenii cred că au efect magic, afrodisiac. căcat. cuvintele, separat sau în propoziții, povești sau poezii nu sînt decît niște nerozii scornite de mintea umană ca să fută. fiindcă oamenii nu sînt decît niște obsedați care vor să aibă parte de sex, cu toate perversiunile pe care și le doresc sau măcar pot avea parte de ele. cuvintele nu sînt decît niște tampoane de vată, niște umplutură de perne. le înnozi unele de altele ca pe niște cearșafuri într-o evadare spectaculoasă. de fapt legătura pe care o faci, dincolo de minte, este evadarea din tine în altcineva. este liantul între neputință și satisfacția bolnavă, viscerală și perversă a sexului. orice faci înainte de sex, o faci la fel ca toată lumea. fiindcă lumea a hotărît norme pentru a face sex. lumea a imaginat pași siguri pentru un futai ca lumea. și iată că toată lumea o face. țac - pac, întîlniri, telefoane, discuții pe internet, flori, filme sau pur și simplu o băutură la bar, un dans, un ajutor nesperat sau un umăr moale. milioane și milioane de scenarii pentru o amărîtă de partidă de sex. să nu uităm de revoltați. de cei care cred că sexul este un piercing sau un tatuaj. adică un ceva frumos, o chestie acolo, deosebită, unică în felul ei, care închide iubirea. o tortiță pe o ureche minunată. ce bine le stă la amîndoi. frumoși, nebuni, uite cu cîtă ardoare se iubesc. aproape că îți vine să crezi că nici nu și-o trag. rușine. cum să facă ei așa ceva? pudoarea dragostei nu dă voie să te gîndești la chestii care ar răsuci în mormînt și diviziile plăcerii de la Auschwitz. nu, ei fac poezie, nu sex. fiecare atingere, sărut, limbă pe clitoris sau felație, orice altceva care depășește aceste minime, da, toate nu sînt decît o iubire de vis. o împlinire. îndrăgostiții n-au făcut niciodată ceva nepermis. nu, nu mă gîndeam la chestii de genul ăsta atunci. la vremea respectivă important pentru mine era să mi-o sugă și să am senzația că nu va exista o limită pentru ce decurge din asta. îmi doream aerul subțire de primăvară să îmi strîngă pielea de pe coaie la fel cum se împuținează pielea de pe o pulă bine sculată. îmi doream buze avide, țîțe fierbinți, cururi ferme plus un ceva care să-mi spună încă n-ai văzut tot, iubitule. mă consideram răsplătit cu un orgasm ca la nașterea pămîntului din contopirea dintre Marduk și Tiamat. ce iluzie! cum fusesem? păi cam așa. îmi aduc aminte că mai întâi mi-au pus masca apoi au întrebat-o pe fată - supradoză? nu, pastile. atunci m-au intubat. au scos tot din mine. parcă și sperma pe care nu am folosit-o vreodată au scos-o, și culmea, după ce am ieșit din spital, încă mai vroiam. nu-mi fusese îndeajuns. femeia se agățase de rădăcinile părului meu de pe piept, râdea și nu-mi dădeai drumul. stătea acolo, hulpavă, gata să mă ademenească din nou. un fel de promisiune. cam tot ce contează și pentru tot ceilalți. tactici de seducție, psihoze, scurgeri de temperament. niște trucuri ieftine pentru acuplaje la fel de ieftine, mascate sub diverse forme pe care le numesc simplu și gratuit dragoste. oare știe cineva ce e dragostea? oamenii vorbesc despre manifestări. despre ce simt ei. despre cum anumite sentimente se potrivesc, se pupă fain cu alte sentimente. coincidențe bizare, destine unice, conlocuirea într-un singur trup in formă de i, da, i de la iubire! ar trebui să pui întotdeauna semnul exclamării după iubire! asta ca să vadă toată lumea unde se ajunge prin chestia asta. la momentul acela nu am putut să le spun cretinilor de la urgență că nu au reușit să-mi scoată toată otrava din mine. nici nu-mi era prea clar că totul a fost doar un circ ieftin. femeia era acolo și mă făcea să simt perfuzia la care m-au conectat, o aveam în venă și trăiam senzația unui gust de zmeură în sînge. priveam tubul în care se afla lichidul ăla de-l băgau în mine și credeam că acolo se află supa primordială, acolo e începutul. rînd pe rînd, picătură cu picătură era primăvară în mine și era bine. nu extraordinar, doar o stare precaută de fericire. un fel de sex cu toate femeile din lume, toate restrînse într-o unire unică dintre fiecare picătură care curgea din fîntîna aceea de absolut și fiecare picătură de sînge care curgea în fîntîna din mine. în loc să înțeleg asta, m-am întors la spital cîteva zile mai tîrziu. aveam un buchet de flori pentru cea mai frumoasă doctoriță. chiar dacă nu-mi acordase o atenție specială, simțisem ceva în ochii ei. desigur, nu aveam de unde să știu cît de tare mă înșelam. dar scînteia aia era un soi de va urma care ardea în mine cu intensitatea forțelor de dezintegrare atomică. acum aș spune că aveam un fetiș cu papuci și halate albe, că probabil cînd eram mai tînăr m-a excitat faza din mantisa când doctorița și asistenta mulatră i-o sugeau ca să-și amintească cine e. ea nu citise cartea, dar îmi lăsase impresia asta atunci cînd mă privise conectat la aparate, turmentat de durere, difuz în ființa mea penetrată de suferință ca o pînză de o lumină extremă. iar mintea mea nu putea gîndi atunci decît ce credea ea că urmează să se întîmple, o prevestire delicioasă alimentată de ideea că ea ar fi vrut să mi-o sugă, așa cum mi-ar fi supt durerea cu tot cu creieri, și asta fiindcă nu era nimeni acolo. nimeni care să vadă ce se întîmpla cu adevărat, nimeni care să-i șoptească ei altceva la ureche. de unde vin așteptările astea? de unde ideea asta că niște lucruri urmează să se întîmple? de unde minciuna că după ce ai făcut ceva, altceva egal cu el, dar de sens contrar te va apăsa în piept? de unde viziunea că odată ce ai făcut o alegere, întreg trenul ființei tale apucă această șină și va ține de ea pînă la o nouă schimbare de macaz? de unde siguranța că dacă joci corect, măsori perfect cantitățile, aplici corect învățăturile și aprinzi la momentul care trebuie vei obține rezultatele descrise în manual ale experimentului? din frică. frica este sentimentul dominant în oameni. frica face soarele să răsară a doua zi, a treia zi și în fiecare zi. frica este cea care face ca poveștile de dragoste să aibă un început și un sfîrșit. frica îi determină pe oameni să și-o tragă și tot ea îi determină să vorbească înainte. sau să țipe. când aveam 13 ani făcusem pentru a doua oară hepatită și mă internaseră la izolare. eram galben ca o lumînare de înmormîntare. m-am adaptat destul de repede cu spitalul, deja aveam experiență. era după crăciun, nu era multă lume. m-am bucurat cînd, a doua zi, salvarea a adus o fată de la țară, la fel de colorată ca și mine. nu mai știu cum o chema dar îmi aduc aminte că avea o pijama de culoarea lămîiei, incît părea că se confunda cu boala. era cam cît mine de înaltă și foarte slabă, crea senzația unui spectru, un fel de halo de lumină umblătoare. fiindcă păream de o vîrstă, m-am hotărît imediat să o abordez, i-am zâmbit și am întrebat-o cum o cheamă. n-a apucat să-mi răspundă, în momentul ăla a șuierat cu disperare un tren în plină viteză, atît de brusc și de acut, încît m-a surprins și pe mine, cu toate că știam că spitalul e aproape lipit de calea ferată. fata s-a speriat atât de tare încât m-a luat în brațe, se cuibărea în mine și tremura de emoție, și atunci am strîns-o la piept și ceva cald și galben ca un pui de găină era între noi. în clipa aia m-am simțit dintr-o dată înalt cît un făt frumos în lupta cu balaurul. e doar trenul i-am zis. da, mi-a răspuns, nu-l văzusem decât în cărți. frica. nimic nu o poate învinge. nici măcar frica de ceva anume, cum ar fi arahnofobia, teama de șerpi, sau cea de moarte. nu. angoasa asta e definitorie, omul e întotdeauna suspendat între două clipe și acest angst îl face să se simtă viu. autentic. pentru un singur moment însă, fiindcă apoi face alegeri. într-o covîrșitoare majoritate greșite. și care cu un procentaj maxim se termină cu futai, indiferent dacă iese cu o tipă sau nu, frica întotdeauna găsește o soluție. frica alege partenerele. în orice caz, pe atunci nu știam mai nimic despre lucrurile astea. doctorița a primit florile și a acceptat invitația mea la cafea. apoi un prieten a vrut să le arate unor belgieni cum sărea el cu parașuta și se urcase rangă de beat pe un tobogan în spate la eva. a sărit și a făcut poc. i-au pleznit oasele piciorului făcînd zgomotul ăla de sticlă pisată amestecat cu sunetul de tendon tăiat la călcîi, atunci cînd se retrage cu o viteză infernală împreună cu mușchiul. norocul lui a fost că nu pățise decît o dublă fractură. la spital au început să-l repare cu tot tacâmul, gips, tijă metalică, macara cu scripeți, scaun cu rotile apoi cârje. era un bun prilej să-mi revăd doctorița, așa că m-am dus în vizită, cu țigări, fructe, ștrudele și suc. așa cum se merge cînd nu vrei să dai de bănuit. tipul era internat la terapie intensivă. era haos acolo, am avut pentru o clipă senzația unui ambulatoriu improvizat pe marginea unui front. sînge, vaiete, gipsuri, răni neînchise, infectate, la care roiau muște. nici n-am apucat să mă minunez prea tare că l-au adus pe unul cu picioarele proaspăt amputate. era încă sub șocul anestezicului, dar cînd s-a trezit și a realizat că nu le mai are, că nu va mai simți vreodată pământul sub tălpi, a început să urle. de fapt a început să cheme morți și țipa, țipa atât de nasol încât în momentul ăla n-am mai putut rezista. m-am gîndit intens la doctoriță, m-am dus până la baie și mi-am făcut o labă ca să pot suporta asta. ce-am simțit atunci? am simțit acel ceva definitoriu pentru om. angoasa în toată exuberanța și perversitatea ei. am simțit cum devin om în sfîrșit și mă pot îndura. pot fi alături de mine la greu. pot depăși momente cheie fără să clachez. exact ca în momentele în care am ajuns la reanimare cu durerea în mine ca o hoardă de cai sălbatici care mă tîrau după ei prin stepa remușcărilor. am echilibrat momentul de suferință, mi-am negat ființa care își dorea moartea cu puțină vreme înainte. frica a fost cea care m-a ținut în viață și tot ea mi-a arătat lumina din ochii medicului de gardă. ea m-a făcut să realizez că atît timp cît crezi că nu ți-e teamă de moarte, de fapt te caci pe tine de frică. atunci, dacă aș fi gîndit doar puțin mai mult, aș fi văzut limpede și clar cum angoasa îmi umfla venele transformîndu-mă într-un bărbat gonflabil. și îmi aducea cu o seninătate crucială speranța că după asta mai urmează ceva. și brusc, în ochii ei s-au aprins două stele, doi pui de licurici și eu am trăit mai departe minciuna. iar continuarea ar fi fost demnă de un oscar. ne-am întîlnit într-o seară, mirosea a tei, cu toate că nu era vremea lui. am intrat într-un bar, am băut două sticle de vin. i-am povestit cu un ton egal, ușor distanțat de moment, cum în spitalul municipal tata arăta atât de viu încât mi-a venit să-i dau furtunul să se spele singur. cum am fost impresionat de cît pămînt adunase sub unghii încît mă gîndeam că-l voi înmormînta în el. apoi i-am povestit de coșmarurile mele în care mă luptam cu el, și mă mișcam ca prin apă, lent, nu reușeam niciodată să înving. după care am început să fiu mai jovial, să fac glume spirituale, să povestesc întîmplări hazlii despre fostele amante. povestea curgea cu naturalețea unui rîu care oricît de potrivnică e natura, într-un final tot va găsi o deltă sau altceva ca să se verse în mare. am plecat ușor amețiți de băutură și de propriile iluzii. a trecut o ambulanță pe lîngă noi și atunci ea mi-a strîns palma cu degetele ei firave. a fost clipa în care mi-am dat seama că oricît te-ai chinui să născocești un început, el e deja acolo. ea se gîndea la mine în timp ce în ne asurzea sirena salvării. i-am spus nu-ți fie teamă, sînt bine, mă simt extraordinar, acolo e doar un alt om la necaz. nu sînt singurul. ea a crezut asta și eu nu mi-am dat seama că încă o dată frica ne face vulnerabili, că ne manipulează. nu-i păsa nimănui de asta. deîndată ce salvarea a dispărut, toate relele pămîntului au plecat împreună cu ea. cel puțin așa simțeam noi. fără niciun echivoc, am urcat într-un taxi. ni se părea o navetă spațială care ne duce pe orbită. aerul era tot mai rarefiat, ne făcea să ne apropiem unul de celălalt, să ne oxigenăm unul din celălalt. în apartamentul meu am făcut dragoste în cel mai poetic mod. pereții se topeau, clădirile dispăreau, stăteam așa în imponderabilitate, priveam stelele și inimile noastre se ciocneau. era tot un fel de pula-n pizdă, doar că era artistic refăcut. sub imboldul asta am traversat o toamnă și încă una. chiar dacă nu știam că nu mai am decît o singură țigară, nu m-aș fi întors cu niciun chip din drum să-mi cumpăr. înainte, orbește, teleghidat de urmare. ce-a rămas de-atunci - o cicatrice și un fel de nostagie. poate doar mirosul ei în vopseaua de pe pereții unui apartament, cîteva imagini fugare într-un moment de beție. o senzație de greață care mă apuca atunci cîn mă gîndeam că e cu altcineva și că procesul ăsta poate continua la infinit. două bile s-au ciocnit. în clipa aia sîntem aproape siguri că numărul 8 va intra în gaura din mijloc. dar poate că nu. poate că jocul nu e așa. umbrele se întind mai tare cînd te depărtezi de sursa de lumină. prin abstracție, cînd lumina e zero, umbra e infinită. așa că luminile s-au stins. mai întîi cele din ochii ei. apoi cele din ai mei. în rest a rămas doar o poveste ca oricare alta. ce-i mai strașnic aici e chiar miza jocului. dacă neagra n-a intrat, partida continuă. îți vine să îți bagi tacul pe gît, dar ciocnirile și destinul nu prea împărtășesc aceleași axiome. deoarece întotdeauna există un factor. oricît de sigură este frica, oricît de clară și distinctă e ideea că soarele va răsări și mîine, oricîte forme pot lua norii, la un moment dat poți să spui cu exactitate ceva. că oricît de sigură este întîmplarea, și că orice va decurge din ea se va întîmpla, iluzia că vei trăi momentul acela de glorie rămîne, în sine, doar iluzie. sînt probabil 15 miliarde de ciocniri pe secundă în creier. și toate acestea descriu doar o stare. o linie. o linie pe care întotdeauna cauți să o integrezi undeva. o intersectezi cu o alta ca să obții un punct. o frîngi ca să ai un plan. o rotești și ai un cerc, un biplan infinit. o asociezi ca paralelă altei linii și spui că nu se vor întîlni nicăieri, niciodată. o rotești în jurul paralelei și ai un cilindru. un spațiu prin care să curgi undeva. nici nu știi ce te așteaptă. oricît te-ai depărta de cealaltă linie, ajungi doar să fundamentezi un univers. unul în care a trăi îți dă senzația fluidă, banală și mincinoasă că-i cunoști regulile. un niciodată, un nicăieri, astea sînt alte infantilisme de tipul lui va urma. alte instrumente prin care frica taie fără anestezie. și un alt implant pentru a face mai simplu refuzul realității. m-am lovit la cap. nu știu unde cum și de ce. sau poate nu m-am lovit, poate a fost doar un fleac. m-au ciuruit. sau poate că mi-am descărcat singur un încărcător în tîmplă. cine știe? sînt aici și acum și asta e tot ce-mi amintesc. durerea din cap e singura mea memorie. iar gîndurile acestea care se așează frumos ca mașinile într-o parcare la mall sînt primele mele semne de viață. dacă vreodată cineva mi-ar fi spus că mă voi lovi la cap și voi uita orice din lumea asta, nu l-aș fi crezut. oricum nu mi-aș fi amintit. în cîteva zile am învățat să fac absolut tot ce face un om ca să trăiască. am învățat să merg, să citesc, să gîndesc, să rețin figuri, să mănînc să cheltui bani. am învățat să îmi reamintesc cîte ceva din viața anteriară. puțin vag și oricum mi se părea nefolositor. dar cel mai fericit am fost că nu mi-am amintit frica. o sințeam, era undeva, pîndea, stătea închisă între toate cuvintele vorbite în creier. era la intersecția tuturor sinapselor îi vedeam chipul la orice mică explozie cauzată de ciocnirile neuronilor. dar numai pentru o fracțiune, insuficient să fie asimilată în sistem. am deosebit noaptea de zi, zilele între ele, soarele de azi de cel de ieri. am făcut distincții clare și coerente între ce înseamnă acum și ce înseamnă mai tîrziu. între ce înseamnă aici și mai încolo. între mine ca subiect cunoscător și celalți subiecți jucători. am învățat că jocul cu bile nu se va repeta niciodată în același fel, ori de căte ori vei încerca să respecți regulile, să creezi aceleași condiții să acționezi identic, să pui în funcțiune aceleași pîrghii. am înțeles că dacă vei arunca niște bile pe o suprafață ele se vor împrăștia de fiecare dată altfel, indiferent cît de mult și cît de complex vei respecta starea inițială. am înțeles pînă și faptul că viața pe pămînt este o chestie unică, irepetabilă, imposibil de reprodus încă o dată, chiar dacă vei reconstrui universul pas cu pas. am înțeles că începutul nu există în sine, el e ceva atît de bine închis în infinitatea de factori care determină ceva, încît e mai degrabă imposibil de conceput pentru mintea umană. fiindcă oricare lucru îl considerăm un început, un altceva a fost cîndva, înainte. eliberat de gînduri, de cuvinte, de imitații, de orice model și orice ipocrizie, pur în gîndire și netributar niciunei concepții despre viață sau moarte, pășeam pe străzi. fără nicio direcție, fiindcă oricum nu există vreuna. ceilalți au doar iluzia ei. bocancii mi se lipeau de trotuar și prin ei trecea în bucata de bitum de sub talpa mea o cantitate infimă de caldură. o mică energie depre care mă gîndeam eu că, oricît ar fi de redusă, ea contribuie activ și irevocabil la reconstrucția universului. iar fiecare pas pe care îl făceam schimba mii și mii de traicetorii, descătușa nenumărate entropii, activa milioane de noi sisteme de referință. toată mobila universului se zguduia cînd treceam pe strada aceea și infinite sertare se deschideau sau se închideau cu zgomot. era o muzică pe care o auzeam atît de plăcut, eram condensat în cea main pură fericire posibilă. apoi am văzut o femeie. foarte tînără, mergînd cu un pas oarecum egal cu al meu. spun așa fiindcă nu există egalități. nici jumătățile omului nu sînt egale. nici măcar omul nu este egal cu el însuși, întotdeauna mai ia o clipită în greutate. am văzut-o pe femeia aceea și nu i-am întîlnit privirile. am început să-i număr pașii. 20, 34, 87. de fapt nu știu de ce făceam asta. în mod normal sînt doar un om care merge pentru că merge. forfota din univers era alta și iar alta, și undeva în melodia mea am auzit și acordurile compuse de ea. ele ar fi existat cu siguranță, doar că e extrem de greu să le auzi. eu reușisem. gagica nu mă impresiona cu nimic. era doar un corp învelit într-un pardesiu maro, cu eșarfă verde la gît. avea niște reflexe chihlimbarii. insesizabil pentru toată planeta, însă acele irizații de lumină schimbau total nuanța aerului din tot orașul. din toată lumea. dar pentru mine asta era o chestie banală. am mers în urma ei o bucată de timp. nu știu exact cît. se lăsase întunericul, se aprinseseră neoanele, becurile, toate sursele de lumină din oraș. eșarfa verde schimba cu totul orice culoare și asta era bine. apoi, pe o străduță mai întunecată, s-a pierdut în pîntecul unei clădiri. geamuri mari, cu storuri de lemn ars de soare, cu vopsea decojită de ploi. am intrat și eu. era un coridor lung, cu multe uși. îmi doream să se deschidă măcar una ca să văd ce se întîmplă. n-am avut noroc. cumva în depărtare, ca peste două nopți, auzeam încă acordurile acelea. am continuat să provoc dezordine în univers pînă am ajuns la trepte. îmi doream să cobor dar îmi doream și să nu o fac. mi-am aprins o țigară, apoi am scos rotița zimțată de la brichetă. i-am dat drumul pe scări. melodia ei a continuat mult, poate un minut, poate mai mult. am făcut primul pas ca și cum mi-aș fi dorit să o caut. să o găsesc. să văd unde s-ar fi putut duce pe scările acelea. apoi l-am făcut pe următorul, un altul și încă un altul. am coborît minute în șir, o călătorie fantastică spre locul unde, mi-am închipuit eu, începea orașul. unde își avea el rădăcinile. cu cît cobori mai adînc în pămînt, te întorci mai tare în timp. mergi mai aproape de origine. nu suficient de mult, dar fiecare pas contează. de aceea ne îngropăm morții. să le fie mai ușor. într-un tîrziu am ajuns într-un fel de cameră a oglinzilor. fiecare dintre ele de altă mărime și așezată sub un alt unghi. erau imens de multe, și fiecare dintre ele reflecta o părticică din mine, la fel cum reflecta și o altă reflexie de-a mea dintr-o altă oglindă, care la rîndul ei reflecta o altă reflexie. îmi închipuian că în fiecare dintre oglinzi le puteam vedea pe toate celelalte împreună cu ce se reflecta în ele. o infinitate de combinații, cel puțin pentru mintea mea. fiindcă nu era nimic acolo, m-am așezat. pe jos era piatră, însă era caldă, rotunjită într-un anume fel, plăută atingerii. mi-am scos o țigară, dar m-am prins imediat că nu am cu ce s-o aprind. stăteam așa, uluit cumva de locul acela, de lumina care părea că nu vine de niciunde și totuși era acolo, împrăștiată ca o lună prin ceață. cînd eram hotărît să renunț la țigară, un glob de foc s-a materializat în toate oglinzile și m-am regosit ca un star pe o scenă, în lumina a milioane de reflectoare care nu-și uneau razele. în mintea mea se rotea ceva, un fel de liliac verde, o zburătoare cu cioc și dinți lungi și subțiri ca niște ace care mi se înfigeau în creier. atunci am realizat că sub nasul meu era o brichetă aprinsă, în mîna fetei pe care o urmărisem pe stradă. mi-am aprins țigara și am învăluit-o pentru un moment în fum, așa cum aș trimite mii și mii de iscoade de dioxid de carbon ca să o cerceteze. nu mai purta pardesiul, avea o bluză decoltată, în mai multe nunațe viu colorate, dispuse în fîșii orizintale. sînii împungeau materialul făcănd la baza decolteului o scobitură foarte plăcută la vedere. mai purta o fustă foarte scurtă, în nuanțe de mov și niște ghetuțe negre în picioare. m-a lăsat să trag al doilea fum, apoi m-a împins pe spate, forțîndu-mă cumva să mă întind și să-mi relaxez mușchii. am acceptat, părea distractiv. și-a apropiat fața de a mea, suficient de aproape încît să-i văd trăsăturile. nu știam exact ce-i frumusețea, dar chipul ei părea făcut din toate frumusețile posibile. ochii mei alergau în jurul ochilor ei, pe obraji, nas, bărbie, pe frunte, în curbura sprîncenelor. la fiecare milimetru parcurs mobila mea interioară se cutremura și o armată infernală de miriapozi mă pișca de creier. a profitat de pauza dintre două fumuri de țigară și m-a sărutat. o ceață dulceagă ne lega, ne închega, ne unea interstițiile. îi simțeam trupul lipit de mine, îi simțeam viața din el. rînd pe rînd, diferite trăiri apăreau în mintea mea și experimentam stări noi, neîntîlnite pînă atunci. era o nouă formă de cunoaștere, nemijlocită, intuitivă, ea era în mine și o conștientizam ca pe o idee innăscută. lucrul ăsta mă făcea să mă simt minunat, lucrurile pe care le descoperi în tine nu sunt alterate de trecerea timpului. ele sînt întotdeauna acolo, ele există odată cu timpul. aceasta era cunoașterea adevărată, cea care nu se iluyiona sub auspiciile întîmplări urmare a ceva. și starea asta mă făcea să mă ling pe creier. semăna la gust cu o licoare care avea în ea toate gusturile posibile, pentru văz îmi părea după chipul și asemănarea mea, doar că era gingaș și plăpînd și la fel de unic în perfecțiunea lui, la fel ca un copil. muzica lui era un simplu acord în care se suprapuneau toate cîntecele care fuseseră sau urmau a exista vreodată. cu o mînă a început să-mi mîngîie fața. cealaltă a coborît ușor pe piept, s-a strecurat sub haine și îmi alinta pielea abdomenului. puțin cîte puțin nasturii cămășii au cedat, și săruturile ei ardeau pe mine ca niște sori în miniatură. dezorientat, îmbătat, sedus, nici nu mai înțelegeam ce se întîmplă. undeva sub stern simțeam că se adună ceva, o apăsare care creștea în intensitate, dar care îmi provoca o teribilă senzație de plăcere. tensiunea din ea se răsfrîngea în ceafă, apoi în miezul gîndurilor și o stare de rorație, la fel de bună și suavă se instalase acolo. o altă încordare o simțeam mai jos, sub buric, de fapt conștientizam ceva asemănător cu o rană peste care torni spirt, însă arsura era minunată, divină, o beție cu sfinții și tatăl lor. apoi și-a lipit buzele de bărbăția care ieșise întreagă din mine. milioane de furnici alergau înnebunite sub piele și orice gest îmi era scurtcircuitat de intensități nemăsurabile. tot ce era în mine trebuia să fie ca o sîrmă ghimpată electrificată dar era atît de bine încît mirosea a ulei de trandafiri, a pere tămîioase, a terebentină și a apă de mare. cînd a început să mi-o sugă ritmic, cu poftă, îndesînd-o cît mai adînc în ea, m-am transformat într-un lichid care urcă printr-un capilar direct spre miezul universului. mă simțea, mă purta pe niște unde secrete, îmi deconspira dorințele, apoi mă surprindea prin trăiri dense ca un magnet. eu mă îndepărtam o clipă, apoi reveneam din ce în ce mai aproape, mai adînc. sîngele continua ascensiunea prin capilarul acela dar nu voia încă să ajungă în centrul universului. tubul a început să se ramifice, mult, tot mai mult. curînd tot universul era o rețea de capilare. apoi vasele astea subțiri au îneceput să fie tot mai consistente, mai vînoase. au căpătat volum asemenea unor brațe lucrate de culturist. iar miezul universului strălucea de pofte nebune, indecent de nebune. undeva în creier, o pulsație nouă își făcuse apariția. o lumină pe care n-o mai văzusem mi s-a arătat. era o rază, a penetrat un axon și undeva pe un ecran vedeam imagini frugale, albnegru. un film pe care părea că-l mai văzusem cîndva și deși nu înțelegeam mare lucru îmi crea senzația de nou. de ceva care va fi după, fiindcă fiecare imagine se lega de cea dinainte și o continuitate stranie, pe care nu o înțelegeam răzbătea din ele. odată cu filmul în mintea mea se formau semne care deveneau litere, se uneau în cuvinte și începeau a lega propoziții. încercam să citesc dar vîltoarea imaginilor încă nu-mi permitea, iar femeia îmi fura atît de multă energie încît eram surprins cum de încă în mintea mea mai era încă ceva. parcă înțelegîndu-mă și-a întețit ritmul și atuncimi-a fost mai clar. deși nu înțelegeam exact ce spune, parcă acolo în mintea mea citeam gîndurile ei. ți voi arăta cât de neputincioasă e știința lui hipocrate în fața acestei maladii. am o gură vindecătoare te inițiez în acest delir comatos e un cancer hipnotic care ne afectează ne obligă să ne trăim viețile într-o erotomanie atât de celebră, atît de bolnavă încît nu există un nume pentru ea. cuvintele ei au dezgropat morții din mine, și pentru o clipă sute de zombi au început să-și hrănească foamea din creierul meu. îi știam pe toți, toate chipurile fricii, toate urletele zilelor ce vor urma. speranțe, vise, închipuiri, planuri și programări, toate însemnele a ceva care întotdeuna vine după ceva. și o durere căreia nu-i simțeam marginile se infiltra pe tăcute acolo iar senzația nu era dureroasă, era doar nostalgică, doar banal de placută, cum e aerul într-o după amiază de septembrie. în clipa cînd am început să conștientizez că se întîmplă, că a venit momentul în care ceva se va întîmpla și asta e doar urmarea a unui alt timp sau spațiu, am apucat femeia de păr, i-am ridicat capul la o distanță de gresia de podeaua de piatră, apoi i-am izbit țeasta cu toată forța. am auzit cum i se crapă oasele, și senzația aia de inspicare a continuat prin mine pînă în filmul din minte. și filmul s-a crăpat și el și s-a rupt în multe, milioane de bucățele care s-au topit apoi în masa vîscoasă. morții se întorceau în mormintele lor și respirațiile lor, foamea lor transformată în tot atîtea gînduri dispăreau secerate. uniforme, soldați, miliarde de gînduri căzute în rafalele plutonului de execuție. deși nu înțelegeam încă, aveam senzația neplăcută încă nu dispăruse. un abur firav era acolo și părea să spună că va urma. pînă să îmi dau seama ce, am văzut oglinzile. nervuri tot mai mari, o presiune în aer, poate vibrația aerului de la zgomotul frunții sfărîmate. apoi un pocnet asurzitor și o ploaie de cioburi frumoasă ca o ploaie de stele. nu aveam idee ce se întîmplă. nu înțelegeam dacă e real sau doar în imaginația mea. dacă e ceva care se întîmplă sau doar o plăsmuire a minții terorizate de spectrul suferinței. orice era, o percepeam ca pe-o unire semantică stranie a exteriorul cu interiorul meu. și calea era durerea. se înfigeau in mine cuțite, spărgătoare de gheață, piuneze, ace cu gămălie sau fără, andrele, scobitori ascuțite și coarde de vioară. o muzică pe care nu o puteam suporta. nici măcar nu-mi dădeam seama dacă o auzeam, dar fremăta în mine ca o apă clocotită. un nor de viespi ucigașe, apoi gîndurile, povestea. lipsa lor. o nebuloasă în care indiferent ce știam sau nu, acolo orice era posibil. chiar și sumbrul gînd din abur, acel ucigător va urma.