Poezie
carbid
1 min lectură·
Mediu
lumea a devenit imensă dintr-o dată
și zilele sunt incontrolabile
stele poartă măști și-au schimbat poziția
steaua polară arată acuzator sânii tăi stângaci
viermii nu se mai ascund în mere
poartă ochelari și se înjură pe stradă
luna are trompă și se spală pe partea întunecată
și eu mă amăgesc dar nu am ochi de sticlă
e din ce în ce mai multă librtate
bisericile se construiesc cu turlele în jos
aerul are un gust ciudat parcă e făină de oase
iluminatul public e conectat la vena ta cavă
oamenii șușotesc pe la colțuri în memoria mea
nebunul îți dă mat la următoarea mutare
dacă scap dintr-asta aș vrea să mă îngroape
cu mânile între coapse
084.469
0
Se ivește următoarea dilemă, dacă doar dimensiunile se modifică, transmițând în schimb privitorului aceeași impresie inițială, pe care i-ar fi oferit-o oricum, indiferent de persepctivă. Ca dovadă, deși înglobați în acest univers \"imens\" în care zilele au devenit \"incontrolabile\" sânii își mențin stângăcia, amplificarea unei imperfecțiuni sesizată de \"acuzatorul\" celest, steaua polară.
Prea multă libertate e semnul distinctiv al haosului (bisericile se construiesc cu turlele în jos) iar cu adevarat nebun e acela care deși nu are decât \"ochi de sticla\" nu cunoaște nici o amăgire, fiindcă nu-și permite să aibă, el crede orice, nu se îndoiește de nimic acordând tuturor lucrurilor auzite de la alții aparența adevarului, câtă vreme este incapabil să le și verifice personal!
Spre deosebire de orbirea dezumanizantă prezentată mai sus, autorul recunoaște cinstit \"și eu mă amăgesc dar nu am ochi de sticla\"; el știe că i se perimite să-și imagineze, conștient, realități poetice: \"aerul are un gust ciudat parcă e făină de oase/ iluminatul public e conectat la vena ta cavă\" fără a contribui cu nimic la dereglarea normalității ( dacă scap dintr-asta)
Jocurile în care este folosit Carbidul (eu l-am văzut ca simbol al imaginației aici) nu sunt la îndemâna tuturor.