Poezie
mon mok a mea, universul e sleit ca un pisic în fîntînă
3 min lectură·
Mediu
de ceva timp universul are mai multe încercări nereușite de a se reconstrui pentru mine
se tot străduiește să devină palpabil, măcar vizibil și toate eforturile lui
sunt eșecuri, sunt ratări, sunt progresia firească a lui futu-i transformată
în gestul de a-ți înfige mîinile în păr dar nu ca să te salvezi de la înec
urmăresc discret acest spectacol al neputinței, urmăresc acest hohot grotesc
urcat din ficații timpului irosit pe nimicuri, filtrat ca alcoolul pînă devine apă distilată
diapazoanele nu mai amplifică, doar estompează și hohotul devine scîncet
iar umbra lui se depune ca un rînjet schimonosit căruia trebuie să-i răspund dimineața
o ploaie cu bombe a înlocuit ploaia de stele, nopțile devin lupanare ale morții
și noi nu avem decît umbrele și nimic altceva să ne putem apăra,
de la o vreme îmi cumpăr tot felul de mîncăruri, oribile, ieftine, fără gust
dar trăiesc prin ele, la ce gust are viața și cît de neimportantă a ajuns să fie, e bine și așa
păianjenii croșetează în toate ungherele, au început să prindă vise deșarte
și în cotloanele noastre, am întîlnit atîția oameni cu inimile împăienjenite
de parcă dezamăgirea și singurătatea sunt o nouă armă în războiul mondial
pe care fericirea nu-l va cîștiga vreodată împotriva durerii, binecunoscut lucru
fericirea nu lasă urme, durerea are plugul greu și ară adînc, cu plăgi nevindecabile
frazbile și granchioase impotente acum să ne mai transporte măcar pe limba de liniște
în care să putem tăcea fără geamăt, fără înfrigurări din senin, fără vînt din față
durerile de dinți apar cînd tocmai te duci la o întîlnire, așa spunea un clasic
universul e aproape de apogeu, e aproape de maturitate, la fel ca noi
pe cale microscopică, începem să ne micim, doar că unii au ales să ne nimicim
nimicul era doar moarte cîndva, acum a devenit o virtute, secretul e să fii un nimic bogat
să ieși seara la alergat, să transpiri în efectele speciale pe care le oferă speculațiile financiare
văd cum se diluează toate speranțele, văd cum universul e ca o pisică flămîndă
căzută de o săptămînă-n fîntînă și pe care o lasă puterile și ghearele îi sunt deja tocite
de încercări, ce facem, mok, trebuie să luminăm ca licuricii în acest iarmaroc
să ne iubim cum putem, cît putem, pentru că universului nu-i putem da foc, el arde deja
să ne iubim fără speranță ca o flacără într-un balon, să ne iubim și să simțim
vîntul răcoritor pe picioarele încinse de drum, nimeni nu ne mai duce în brațe,
ne îmbrățișăm și urcăm, ne înrămăm, ne ducem unde se duc toate cascadele asemenea elefanților
universul nu mai are putere, dar noi putem avea o dorință, putem lupta pentru ea.
01640
0
DM