Poezie
tahina spectabilis
2 min lectură·
Mediu
temperatura medie a unui îndrăgostit se numește febră.
temperatura unui îndrăgostit peste care a trecut o jumătate
de secol este critică, este temperatura morții sau poate
cea a ultimei înfloriri, ca tahina spectabilis
care înflorește o singură dată, la 50 de veri, apoi moare.
în interiorul nostru timpul se trăiește altfel, curge altfel
decît în afara noastră. am trăit și am murit de suficiente ori
pe interior, în vreme ce pielea doar s-a asprit puțin
la exterior și încă se îmbujorează după un pahar sau un sărut
și atinge punctul critic de fierbere cînd mă atingi.
am ajuns și eu la punctul de glorie biologică, uitînd că
atunci cînd scriu nu e nevoie să țin cont de reguli,
pentru că sinceritatea mea nu face cît toate adevărurile lumii
și lucrurile pe care le simt trebuie spuse cu atenție
ca o atingere între david, gol, și mimosa pudica.
nu sunt egoist cînd spun că lumea îmi aparține
aș fi egoist dacă aș spune că lumea nu vă aparține și vouă
și uite, pentru că îți place cuvîntul penis în defavoarea rusticului
și istoricului cuvînt latin, devenit ruda sa nesimțită de la țară
accept să am penis ca să pot intra în universul tău.
să înfloresc o singură dată în viață, să fiu cu totul și cu totul al tău
să mă fac pentru cîteva ore mic, să pot purta hainele păpușii tale
din copilărie iar tu să te joci cu mine chiar dacă jocul se numește
dezmembrarea păpușii. am angoasa cuvintelor și temperatura
pieptului necesară și suficientă pentru un somn lin și lung.
altfel, te las să înfigi ace în coloana mea vertebrală
te las să îmi acoperi ochii cu frunze lipite pe bocancii tăi de urcare
te las să îmi muști buzele pînă îmi poți gusta sîngele
în timp ce razele gama desenează frumos pe cer
cîțiva nori ai reînnoirii spirituale și aglutinările de cuvinte mute.
înfloresc, înfloresc, înfloresc și sublimul apasă în mine
ca un oraș construit din scoici, peste mine, ca un oraș al tuturor
moluștelor care își duc o casă cu ele, eu defibrilatorul la ultima lui misiune
înfloresc, înfloresc acum cînd totul intră în panică și aparatele au înnebunit
se face o liniște din cuvinte șterse, din mesaje șterse
peșteri încă nedesenate, tu, eu, obosiți după o mare de voluptate.
02876
0
Poate vrei să revii aici:
„am ajuns și eu la punctul de glorie biologică, cînd uit că
atunci cînd scriu nu e nevoie să țin cont de reguli,”
să rezolvi cacofonia. Și cred că este: e nevoie să țin seama de reguli, fiindcă apoi vorbești de autocontrol. De fapt, te referi la limite impuse din exterior. Ar fi prea lungă discuția despre libertate. Cea absolută nu cred că există. Așa cum ar fi și discuția despre cum simte fiecare poezia.
Dincolo de asta, îmi place senzația (de echilibru și maturitate poetică) pe care mi-o transmite textul în ansamblu.