dacă ți-aș da toată dragostea mea, mi-ai mai aduce un pic înapoi?

oxygen

contururile noastre sunt din ce în ce mai puțin exacte. formele se schimbă,
intrăm tot mai greu în haine.
genurile noastre se oxidează. eu sunt tot mai puțin bărbat, tu tot mai puțin
femeie. dar avem oxigen și asta ne face tot mai apropiați
mai asemenea, ca două foi dintr-o carte udă
care se imprimă una pe alta.

ne transformăm zi de zi într-o ființă asexuată ca pămîntul, ca hidrogenul.
suntem elementele apei, amestecate într-o nouă formulă, mai complexă,
suntem o apă care arde complet, fără reziduuri.
și degetele mele ard cu flacără, și degetele tale. și nu-i căldură ce rezultă din noi
nici frig, ci un organism care există dincolo de procesul vieții. suspendat
ca o idee într-un cap despărțit de corp, ca o particulă cu gravitație infinită
care se resoarbe continuu.

nu mai avem individualitate, nu mai exsistă imaginea noastră reflectată
în culoare. ni se modifică organele, plămînii se preschimbă în ficat, inima ia locul
genitalelor, creierul împinge sîngele în vene, pielea e noul organ al gîndirii.
ne oxidăm și trupurile noastre dispar fără urme, suntem două formule care scriu
aceeași lege cuantică. ochii noștri aruncați pe cer ca două perechi de patine
care transformă ploaia într-o ființă mai complexă și mai efemeră
decît organismul unui vis.

suntem o linie continuă pe care s-au aliniat toate obiectele cosmice.
cuvintele mele trec prin cuvintele tale întocmai
cum un embrion trece prin toate etapele evoluției pînă își găsește forma.
nu suntem o naștere. suntem oxidare. iar mințile noastre devin atît de simple
ca un cod binar care conține toate informațiile și istoria celor care l-au folosit.
noi oxidăm și vom numi aceasta modul nostru intim de a fi
împreună. noi respirăm oxigen din sifoane goale, noi respirăm cînd
plămînii noștri fac dragoste.


laptele adormit

nu se trezește întotdeauna. uneori moare în somn.
ai un sentiment acut de acvaplanare pe vise, ninge cu tragedie
sînzienele își arată sînii dar frumusețea lor e de sticlă, de bibelou
și uimirea e șoaptă, ca o floare care se deschide pe întuneric.

în seara asta tradițiile finale dispar, în seara asta, laptele adormit
se trezește, iubirea ca o pradă. în seara asta desenezi valuri în deșert,
în seara asta toate picturile învață mișcarea, învață mersul, se tînguie
și ce frumusețe cînd fiecare odaliscă face dragoste cu o statuie
cu un autoportret, cînd dejunul în iarbă întîlnește păsările măiastre

cînd spațiul și timpul fac dragoste ca într-un maraton pentru viață.
iubirea e ca o pradă, dar a prăda lipsit de respect e cum ai profana.
tu ești pădurea mea languroasă în care vînez, în care adorm teama
din ochii tăi, în care coșmarurile se transformă ca macul în opiu,
cînd fanteziile cristalizează și te gîndești că ai tatuaje pe creier

și asta te ajută să faci dragoste pe covoare zburătoare, pe bordura timpului
și această imagine știe, spune că simbolurile tremură, ca picioarele
idolilor de lut ai lui nietzsche, cînd circulăm ca în mit, din mine în tine
și din tine în mine, ca de la pămînt în lună și înapoi.

cînd viitorul devine trecut într-o fracțiune, cînd porți un tricou pe care
scrie nemurire, cînd viața ta e legenda copiilor tăi, cînd în loc de stele
se coc cireșele, cînd trupul meu ar muri și tu mi-ai lua sufletul la piept
și l-ai hrăni, cu laptele tău adormit și laptele s-ar trezi.