no strings attached

dragostea e o colivie în care uiți, puțin cîte puțin,

zborul. dar ce te faci dacă și zborul se petrece doar în interiorul corpului

în întunericul minții, ce se întîmplă cînd și norii sunt păpuși pe sfori

pe care le trage păpușarul universal. dragostea, acea aglutinare a existenței

în existența altcuiva, un fel de pădure a lui schrodinger în care copacii

au rădăcinile în cer și speranțele în pămînt.

să fiu cît mai fluid în existența mea. să fiu atît de simplu

ca o umbră de pasăre care se întipărește în piatră

după ce pasărea n-a mai putut zbura. să simt dragostea atît de puternic, atît de intens

ca o privighetoare care cîntă începuturile, care vorbește cu mîndrie despre strămoșii ei,

dinozaurii. ai impresia că ai descoperit zborul cum crede cenușa luată de vînt.

ea era frumoasă chiar și în ciorapi de mătasea broaștei.

mă bucuram de frumusețea ei pentru că atunci credeam în frumusețe fără

să fi știut cu adevărat că durerea nu vorbește despre frumusețea cuiva

ci despre urîțenia din tine, ca locul unei crime, împrejmuit cu benzi galbene,

nu vă apropiați, aici e durere. dar ea era frumoasă și dacă trecea prin piață

peștii morți oftau după ea pe tarabele cu pește, iar florile îmboboceau noaptea

ca și cum ar fi ținut-o în brațe.

ea nu e un chirurg care îți coase rănile. ea țese rănile, ea găsește toate firele nevăzute

din tine și le leagă cu ochii, cu buzele, cu părul, cu venele, cu mîngîierile ei

ca o batistă pe care acul crește un copac plin de fructe care nu mai cresc nicăieri și

senzația de foame e puternică și continuă și plină de parcă unghiile tale nu mai cresc

în afară, ci direct pînă-n inimă.

cînd se întîmplă dragostea vede și orbul și văzătorul că nu e nicio diferență

între lumină și întuneric.

n-ai nevoie de ochi să vezi dragostea, n-ai nevoie de cuvinte.

dragostea e un zmeu pe care-l înalți fără vînt, fără sfoară, un zmeu

care se înalță pînă se topește în soare.