soarele refuză să se mai clintească

și eu împing la căruța plină cu lemne în frigul care îți face strănutul

o mică ninsoare.

sunt încă pe vremea în care mucii din nas se șterg cu mîneca

am cizmele de cauciuc ale bunicului și calul

abia trage la deal.

e o zi bună căruța e plină și căldura din sobă e aproape

pisicile deja se alintă gîndindu-se la soba caldă în care arde focul

în care ard trupurile noastre muncite și transpirația calului

se risipește ca un abur în aerul de sticlă înghețată.

e lună și la amiază și cîinele mai trage cîte un urlet

ca și cum ar fi astrolog și mi-ar prevesti viața care urmează să fie.

acum pun umărul la căruță și pădurea are gheare de parcă i-am fi furat copiii

dar copacii nu se iau în brațe ca eu și tataia mărin.

copacii nu se iau în brațe de frig.

deschid conserve de pește așteptînd să găsesc copilăria

dar conservele s-au schimbat

copilăria mea nu mai e aceeași, spun conservele de pește de acum.

am complexul infinitului, dar infinitul e încă mic, și plînge.

uneori mi-e dor de-o palmă de-a mamei.

sunt tot copilul ei, sunt tot copil, sunt copilul care înnoadă raze de lună în lipsa ei.

pe un deal a înflorit o bombă, pe alt deal aveam noi o casă

în care iarna înfloreau ferestrele și ne băgam unul în altul

să simțim căldura pe care ne-a dat-o domnul.

domnul era beat, dar știa cum a apărut omul, știa cum a apărut focul.

știa că păcatul primordial e minciuna. și spunea că așa ceva nu e permis

cu toate că în război și iubire e totul permis.

cine crede asta, eu cred că și în război e permisă iubirea.

orice palmă a mamei e mîngîiere.

rănile trupului se vindecă, uite că și cele ale sufletului. împingi la căruță

duci lemnele acasă, încingi focul, pui o țuică la fiert, cu boabe de piper

și apoi mai faci o dată contabilitatea cerului.

stelele ies pe minus.

tu ești.