Poezie
despre kant
2 min lectură·
Mediu
numai de bine. că eu fac reflecții asupra iubirilor vii.
că empirismul iubirii mele nu-și dorește nici conștiință
nici rațiune pură. băi, kant, eu chiar iubesc, și în mine leibniz
e o monadă inferioară, doar ea strălucește ca monada monadelor.
cauza nefericirii pe acest pămînt e ea. băi, kant, tu vorbești de condiția umană
cînd fără ea eu nu mai sunt om? tu știi că fără ea eu nu mai pot
călători în timp? ce numești tu categorii, eu numesc iubire.
răspunsul meu la întrebarea ta, cine sunt eu, e ea. dacă n-ai aflat
de la cosima.
băi kant, pune mîna și învață: ca maxima ta să fie lege universală
trebuie să fie ea. maxima moralia: aș sta ca ploaia cînd trece ea.
i-aș mîngîia părul ca soarele pe plajă la nudiști la vama veche,
mă oglindesc în lacrima care-i apare în păsărică atunci cînd se bronzează
cu ideile tale. mă înțelegi, băi, kant?
o văd acolo, la trei metri de mine. se topește în soare ca lumînarea lui descartes.
se izbește de mine ca bila lui hume. e udă ca mintea mea unde e toamnă tîrzie și plouă.
băi, kant, tu ai văzut iubirea apriori? e ca și cum te-ai uita la un fruct
și ai ști beția din el. cum te îmbeți cu iluzii, măi, kant,
cum te îmbeți tu cu iubirea mea!
021.064
0
omul și-o fi tăiat iubirea în felii, din pricină de dialog al cunoașterii
n-avea vreme de iluzii
o fi devreme, ori prea târziu
întoarcerea la origini, condiția umană