Poezie
arta cusutului
2 min lectură·
Mediu
aveam două părți, două capete, ca orice ață
acum sunt o funie cu un singur capăt.
sunt un întreg, dar unul care nu mai conține nimic.
dacă aș avea o motocicletă n-aș putea merge altfel
decît pe o singură roată, o singură roată
și o singură prăbușire.
întreg ca o cochilie în care auzi marea dar nu mai auzi
mica bătaie de inimă a scoicii. o gumă fără gust lipită
sub tăblia băncii în care ai stat atunci și ai simțit că se termină
lumea. odată cu bilețelul găsit de altcineva și citit
în fața întregii clase. o monedă cu o singură față, o linie care
nu reușește să unească două puncte.
sunt patru puncte cardinale și doar busola mea are numai unul.
dacă e frig, îngheț pînă la fierbere, dacă e cald lacrimile
mi se fac lentile de contact. degeaba, pentru că oricum nu te văd
și aerul tremură atît de tare cu mine încît îmi dă cu ro alert
de cutremur în vrancea. și nu știu unde ești, dar nu ești
în vrancea.
sunt atît de singur că, dacă mă văd din greșeală în oglindă
mă ascund sub masă. sunt atît de singur încît uit cum mă cheamă.
dacă mă uit la cer, toate stelele sunt atît de moarte și putrezite
încît lumina lor cade pe mine ca ceara de lumînare. oare
cum ar fi fost dacă, în loc să fim noi, am fi fost oameni?
să ne scoatem unul pe altul din groapă.
dar am fost sculptori. și nu ca michelangelo, care îndepărta piatra
nefolositoare, ci ăia care puneau tencuială peste locul gol
din noi. unii ca manole, dar singuri, fără ană, fără zorile se varsă.
suntem ca niște peșteri care nu devin niciodată tunel,
peșteri în care am pictat doar ceea ce ne-am imaginat.
pentru că nimic nu s-a întîmplat.
uite, am fost ca o ață. acum o trec printr-un ac și îmi cos pleoapele.
să nu uit, să nu mai văd niciodată, frumusețea.
021.510
0
sufletului obosit. finalul, vey toching. un poem ca un colaj de muzica de pe you tube. air play. un intreg f bine legat, o atmosfera. felicitari. stea.