Poezie
Ro-mînia
8 min lectură·
Mediu
scurt tratat despre fericire
v-am văzut pe toți dorindu-vă o viață decentă, îndestulată.
cum oare ați ajuns la concluzia că asta e o viață bună –
să muncești cîte 10-12 ore pe zi ca să plătești creditele
doar ca să te urci într-o mașină sperînd că va fi cîndva a ta
cînd nu va mai valora nici măcar cît dobînda?
cum să-ți rupi spatele ca să ajungi acasă să pui pe masa copiilor
produse de la promoție, bunătăți sau specialități încărcate de înlocuitori,
cu gust deformat sau atent studiat,
cum să-ți hrănești familia cu propria boală care te mănîncă încet,
carne și suflet?
cum să te bucuri că locuiești într-o casă care cîndva
va fi poate a ta, dar atunci vei fi oricum prea bătrîn să-ți mai pese,
de creditele astea care îți permit să te uiți o oră
la televizorul de ultimă generație ce mîine va fi deja depășit și
la care oricum n-ai mare lucru de văzut,
cum să te bucuri de creditele care te fac să răspunzi
la telefonul deștept, mai deștept poate decît tine,
fiindcă el nu și-a dorit niciodată nimic, iar tu da?
cum să te vinzi pentru iluzia numită bunăstare,
cînd mintea ta e înrobită, trupul la fel,
cum să crezi că mai ai libertate cînd ți-ai vîndut dumnezeul interior
pentru confortul acesta pe care îl numești viață decentă,
o viață pe care o consideri bună și te face și pe tine să crezi
că ești un om bun, unul care pune umărul să fie bine,
tu și cu alte cîteva miliarde de oameni buni
puneți osul la tot atîtea nefericiri,
pentru că tot ce ai tu își doresc și cei care n-au,
la fel cum vrei și tu ceea ce n-ai încă, mai mult și mai mult
în fiecare zi? omule,
iată iluzia fericirii – sursa nefericirii tale.
***
România, sunt aici cu tine
sunt aici cu tine,
sunt aici pentru tine
și n-am nicio putere să îndes
înapoi în vene sîngele,
cum nu pot întoarce
din drum gîndurile celor care au dat ordin
să se tragă și s-a tras.
sunt aici la balcon și cu mîna ca un porumbel
încerc să aduc liniște. oricît de albă sau neagră,
mîna nu e pîine, mîna nu poate hrăni și degetele
apasă –
cît de hotărît apasă
pe trăgace.
sunt aici cu tine, te duc în brațe la spital
parc-ai fi copilul meu rănit
mă rog zeului din aparat mă rog curentului electric
mă rog tuturor preparatelor chimice
să-ți mai dea o lacrimă
în care să mă văd mai bătrîn cu o oră, cu o zi
cu întreaga viață.
chiar dacă trebuie să o iau de la capăt
prin toate războaiele, revoltele și revoluțiile.
ticăitul aparatelor tale bate în tandem
cu inima mea.
sunt aici cu tine lîngă statuia ecvestră din piață
și cerșim durerea care ne trezește
la viață.
sunt aici cu tine să îndurăm sărăcia
ca pe-o farsă făcută clovnului plîngăcios
căruia i-au turnat acid în punguța cu apă.
sunt aici cu tine să ne bucurăm de glorie
cum te-ai bucura de o remiză la șah
în fața maestrului rus.
sunt aici cu tine
în fața lui dumnezeu ne mărturisim păcatele
și ne deșertăm averea. ia doamne cuvintele mele
și fă fericirea din ele.
cînd frații mei vor grăi
o fericirea neînțeleasă va umple chipurile lor.
iată pîinea noastră,
iată libertatea noastră,
iată iertarea noastră.
și așa ne-a dat dumnezeu.
sunt aici cu tine
și bem coca-cola.
sunt aici cu tine și ne ghiftuim cu hamburgeri.
sunt aici cu tine și jucăm jocuri de strategie
știm că ne vine rîndul curînd să aflăm
cum este durerea
durerea îți face ochii puternici
dacă soarele e prea roșu poți curba lumina cu privirea
cu o comandă scurtă din pleoape
și
durerea îți face maxilare puternice
poți sfărîma oasele cuvintelor între dinți
pînă cînd se simte dulce pulpa liniștii
și
durerea îți face brațele putenice
să poți trage din bătaia puștii
necunoscutul căzut lîngă tine
pentru același crez
și
durerea îți face voința puternică
atît de tare că pieptul face dragoste cu gloanțele și
în tine fericirea umblă în pielea goală
și-ți așterne pămînt în cearșafuri
și
durerea îți face plămînii puternici
că poți striga morților pînă te aud spunînd
a meritat să-ți dai sufletul pentru asta
și
durerea îți face buzele într-atît de puternice
că zîmbetul se ridică și rămîne pe buze
sute de ani după moarte
dar nu-ți fie teamă
sunt aici cu tine
și zîmbetul tău e în limba copiilor noștri.
potecile pe care am fugit împreună vor fi autostrăzi
războaile în care am luptat împreună vor fi sărbători
camarazii pierduți în luptă vor fi stelele căzătoare
din nopțile senine de vară
în care ne vom bucura ca doi îndrăgostiți.
să nu-ți fie frică, sunt aici cu tine
ne vom înveli amîndoi cu istoria cu toate că știm
că mușcă în timp ce ne mîngîie,
ne fură trupul și-l vinde
ne fură viața,
să nu-ți fie frică, sunt aici cu tine
sufletul nu ni-l pot lua
libertatea nu ne-o pot lua
speranța nu ne-o pot înfrînge
cît sunt aici cu tine și în timp ce-ți vorbesc
iubirea mea se topește în tine
un munte de zahăr un fluviu de miere
și puțin dor
într-o cană cu lapte.
nu-ți fie teamă
sunt aici cu tine îți spun miorița
în toate graiurile noastre
din rana grea din dreptul inimii
sîngele curge
refuză
să se termine.
***
sunt un bărbat alb din România
mă trezesc fără nimic de avortat, sunt o lampă fără duh
sunt alb fără să fiu rasist, sunt vînăt pe dinăuntru
de la atîtea speranțe
îmi spăl fața cu apă și săpun la fel ca toți bărbații curați
din state sau alte țări considerate civilizate
port haine îngrijite și arăt bine, un poet american spunea
că m-aș putea angaja oriunde în NY, am calități suficiente
pentru a-mi cîștiga singur pîinea, dar aici nu pot
și nu pentru că nu vreau ci pentru că nu mă vor
am 40 ei au nevoie de tineri fără experiență, docili
pe care-i plătesc prost, nu riscă să angajeze unul ca mine
care oricînd le poate spune adevărul în față
ei cred că poveștile lor sunt despre inocență
dar ce rămîne în urma așteptărilor sunt supradoze
de chinuri și anotimpuri
cu mare greutate reușesc să strîng banii de chirie
abia dacă reușesc să cumpăr mîncare & pastă de dinți
serile ascult muzică, urmăresc filme controversate
zilele și nopțile sîngerează în voie, zebre după atac
sunt din categoria celor considerați jumătate oameni
jumătate vise
vorbesc pe internet cu o grămadă de străini, ei se miră
că mi-e atît de greu, nici nu le vine să creadă
că nu-i vina mea pentru cît de greu merg lucrurile cu mine
sunt convinși că dacă alții trăiesc în țara asta, aș putea și eu
cumva au dreptate, prietenii meu au slujbe bine plătite
eu n-am
& nu pentru că am vicii, dintr-astea au toți oamenii
fie că-s la vedere, fie bine ascunse
eu n-am pentru că oamenilor nu le mai pasă de oameni
măștile zîmbetelor lor vorbesc despre sufocare
ei mă înălță într-un leagăn mult peste limite
apoi mă coboară direct între torțe stinse
nu te pot ajuta frate, spun cei care mă știu și știu
că de cele mai multe ori nu e adevărat, pentru că nu le pasă
sau le e frică să-și asume răspunderea
nu vor să dea greș sau pur și simplu e mai bine
să nu se implice, ce, ar avea ei ceva de cîștigat dintr-asta
bineînțeles că nu
sunt un bărbat alb de 40 din românia și mi-e greață
că de mult prea mult timp nu cîștig suficient să-mi trăiesc viața
iar viața nu mai are răbdare să mă aștepte
noaptea după ce adorm, viața mea se trăiește dintr-o dată
& dimineața mă trezesc fără nimic nou sub soare -
o pisică disperată mănîncîndu-și puii, că nu poate să-i crească.
***
fără vise
nu avem nici o idee despre cine suntem.
și nici despre ce facem.
asemenea unui bec ars atîrnat în plin întuneric
am sîngerat ca o vită-n cîrlig cu mintea plină de amintiri.
o scuipătoare pe holul unui spital.
nu m-am gîndit niciodată că sunt
o urnă în care carnea mea încă arde & eu
nu sunt încă cenușă.
privim înapoi. ca în burta unui animal
golit de mațe. animalul e acolo
dar viața din el s-a făcut abur. agățat
în pomii dimprejur. ce să alegem
din trecutul nostru care să ne arate întregi? ce să uităm
să nu mai fim vreodată triști? cîtă viață să mai păstrăm
cu noi să ne ajungă pînă la capăt?
la noi nici în vise nu se mai poate ajunge. liberi
de orice angajament
pe lungimea vederii noastre noi
purtăm hainele ca morții.
le purtăm doar o dată.
așteptarea: sub unghiile noastre ca niște petale cu venin.
gata să spunem că noi am fost mereu
cei care au suferit mai mult. noi
am renunțat la frumusețe
pentru că nu hrănește gloria.
măsoară. taie. măsoară. taie. fără vise
împuținați ca lumina în ape adînci. dar dornici de a ști
cît de dureros va fi urletul cîinelui eutanasiat. împrăștiat
în rafale de vînt ca frunzele din parc
luate sub tălpile bocancilor.
063880
0
RS
