când m-au făcut pionieră

când m-au făcut pionieră pluteam de fericire îmbibată în mirosul

cravatei și al uniformei de nailon nou-nouțe. miros de comunism, nu de-al de chanel.

miros serios. responsabil.

ne-au dus la muzeu și ne-au făcut o ceremonie frumoasă, într-o clădire

ce aparținuse lui cuza, un ditamai conacul ce răspândea arome capitaliste.

fantomele cred că-și făceau cruci și râdeau de noi pe burtă

pe mine mă interesa că port haine noi și că

deși îmi promisese învățătoarea că-mi scade nota la purtare,

intrasem în prima serie. eram deșteaptă, nu avea ce să-mi facă.

nu aveam origini sănătoase, bunicii mei fugiseră din basarabia.

dar ea nu știau asta, pentru că mama plecase din iași, iar aici nu o mai cunoștea nimeni.

mă miram totuși la vârsta aceea că ne făceau pionieri într-un așa hal de căsoi, boieresc, burghez și nu

într-o pură construcție comunistă, într-un bloc cu ușile așezate strategic pentru ascultare de securitate.

apoi am vizitat o expoziție și am văzut cu stupoare

printr-o lupă enormă, nu mai văzusem așa lupă,

munca unui chinez bătrân. un peisaj înțepenit parcă în cădere,

specific chinezesc pictat pe un bob de orez.

a dracu chinejii ăștia am zis. pe vremea aceea nu știam că e corect chinezii.

și am ieșit din muzeu cu gândul la joaca ce urma să o tragem în pădurea gârboavele și la dulciurile făcute de mămicile gospodine, bune tovarășe.

așa, ca un epilog, când m-am întors acasă, era praf uniforma, cravata deșirată și înnodată, căci spărsesem inelul transparent, cămașa albă agățată, cu vreo doi nasturi lipsă. mama nu m-a certat. tata a râs.