pârgă

și nu mai sunt cea care te-a durut,

cea după care fugeai pe străzi fără nume

și înotai în mări de cenușă.

îmi simt sufletul tot mai greu

atât de puțin loc se mai află în el

doar un colț milimetric neatins, doar atât.

și nu mai săruți aceleași buze căci

ele s-au uscat de-atâta vânt potrivnic și au crăpat asemenea pământului udat prea mult și dogorât apoi de soare.

și nu mai mângâi același sân căci el și-a pierdut absolutul,

a devenit, cum să spun, o sursă de viață,

sânul meu picură alb.

m-am pârguit asemenea unui fruct, sunt moale,

aproape, atât de aproape de moarte.