De ce urîm femeile

Îmi urăsc prietena cînd nu sunt lîngă ea. Pentru că de fiecare dată cînd sunt la o bere cu prietenii și ea e fie acasă, fie cu prietenele în oraș, chiar și dacă se distrează, eu mă simt dator și am impresia că ar trebui să fie lîngă mine, să o fac EU să se simtă bine. Doar eu și nimeni altcineva. Și ăsta e doar unul dintre motivele pentru care urăsc să am prietenă. Un altul ar fi exact starea aia euforică pe care o ai cînd ești alături de ea. Cînd totul se simte foarte bine și creierul îți spune că e suficient ce ai acum, că nu mai ai nevoie de absolut nimic. Cînd o ții în brațe și e un moment plăcut și romantic, dar ești totuși semi-erect, gata-gata să o fuți în orice clipă dacă ți-ar cere-o . Urăsc chestia asta! Și nu pentru că am mania de a fi nefericit, dar e exact ca atunci cînd mănînci multe dulcuri: ți se face rău, iar pe termen lung îți strici dinții. Și mă suprinde foarte tare cum unele cupluri sunt foarte autosuficiente, adică reușesc să trăiască numai și numai pe baza sentimentului ăsta dulcegăros. Pe mine, personal, trăirea romantico-erotică poate să mă alimenteze pentru primele cîteva ore ale unei întîlniri, în primele cîteva luni. Restul sunt eu, fără kilogramul de endorfine, serotonine și dopamine inoculate în organism. Fie, mai adăugăm și discuțiile pe toate nivelurile: pasiuni, filozofii de cafenea, aberații, contraziceri de dragul contrazicerilor și, nu în ultimul rînd bîrfe, și ai ajuns să completezi cele pînă la 4-5 ore pe care le petreci zilnic la începutul relației. Ok. Dar ce se întîmplă cînd epuizezi resursele ăstea două? Bineînțeles, experimentezi sexual. Toate pozițiile care par mecanic imposibile și moral impardonabile sunt testate pînă la limita durerii fizice. Toate fetișurile voyeuriste, futuriste sau șoviniste sunt exploatate pînă la punctul în care devin seci. Toate locurile, care mai de care mai ciudate, publice, interzise, periculoase, incomode, urît mirositoare și inacesibile, toate sunt bifate pe o listă lungă, care ,într-adevăr, îți construiește un palmares de invidiat. Bun, mai avem cîteva luni aici. Ne apropiem de un an. Deja știm totul unul despre altul, am avut toate discuțiile, am împărtășit toate amintirile, am văzut toate filmele și am citit toate cărțile pe care ni le-am recomandat unul altuia, am testat toate orificiile, valvele și supapele și ne-am și gătit unul altuia. Ceea ce era odată un foc frumos, nu e acum decît maxim un jar bun de făcut grătar. Așa că ardem carne pe el. Ne certăm cu fiecare ocazie, zbierăm unul la altul, ne batem, doar ca să mai avem ce stoarce din viață. Pentru sexul ăla fantastic de împăcare și mai ales pentru a bate cuiul în ramă, să vedem de acum înainte cum stă înclinat tabloul relației noastre, fără să ne dăm seama că noi de fapt ne bălăngănim în continuu. Le-am epuizat și pe ăstea. Am stabilit că ești o proastă pentru că-mi deranjezi toate lucrurile de pe birou și că eu sunt un porc nesimțit pentru că las capacul de la veceu sus după ce mă piș. Am ajuns la aproape 2 ani. Ce urmează? Ei, bine, aici n-am ajuns încă ca să aflu pe pielea mea. Dar am vreo cîteva opinii: Prima ar fi că, după atîta trudă, după atîta nenorocită de trudă, îți cam bagi picioarele și zici: Sunt obosit! Sunt obosit și știu că și tu ești obosită așa că haide să ne odihnim împreună, pentru că nu mai am sub nicio formă chef să o iau de la capăt. Și așa, din oboseală, îmbătrînți unul alături de altul, încercînd să vă odihniți după ce v-ați consumat atît la început. Alta ar fi că, vrei nu vrei, te complaci. Te lași dus de val, poate pentru că nu știi că ai putea mai bine. Pardon! Nu știi că ai vrea măcar să fie mai bine. Dacă ai ști că pe lumea asta nu există decît înghețată cu fistic, ce fel de înghețată ți-ai dori? Cu fistic! A treia teorie ar fi că oamenii sunt ca și copacii. Cînd îi pui unul lîngă altul și îi lași să crească așa, fără să intervii cu o drujbă din cînd în cînd, au tendința să-și împletească rădăcinile, să-și atingă coroanele una de alta, oamenii încep să agațe hamace de ei, pînă cînd încetează să fie numiți doi copaci și devin umbrișul ăla. Vă las să descoperiți voi care e drujba și hamacul în metafora mea, dar vreau totuși să clarific. După ce ai ajuns să te legi cu adevărat de o persoană. E greu să te mai dezlegi fără să rupi ceva din tine, așa că, de frica durerii, preferi să rămăîi așa. Deci, de unde pornisem, că am și uitat? A, da! Ce nasol e să-ți fie de ajuns iubita ta. Și cel mai mare păcat e că, nu e niciun păcat la mijloc. Așa am fost făcuți ca oameni. Fiecare cu perechea lui. De asta noi ne potrivim geometric cînd facem sex și de asta noi ne duceam să omorîm mamuți în timp ce voi dădeați naștere la moștenitori. Ãsta e pentru voi, care sunteți cele mai mari droguri din viața noastră. Heroinele noastre, cele de toate zilele. Am vrea să ne lăsăm, dar nicio șansă. Vă urăsc că vă iubesc atît de mult. Un om în sevraj