Lecții de viață de la un om pe moarte

Secția lui era la ultimul etaj al spitalului, dar cum era de așteptat, el nu stătea în patul lui ca orice pacient, să-și plângă singur de milă, așa că am fost nevoit să îl caut vreun sfert de oră până am observat că trapa ce duce spre acoperiș era deschisă. Am urcat scara și l-am găsit acolo, privind asupra orașului, dintr-un scaun cu rotile și conectat la o perfuzie. Îmi auzi pașii dar nu-și întoarse capul. Ajung lângă umărul lui și îl întreb: - Cum naiba ai urcat toate ăstea aici? - Sunt doar bolnav, nu invalid, zise el ca și cum l-aș fi insultat. După câteva secunde de liniște, își ridică privirea către mine și mă întreabă zâmbind: - Ai de gând să iei un loc? Îmi arată cu degetul că în spate mai era un scaun cu rotile pliat. Îi mulțumesc că s-a gândit la mine și îmi iau locul în stânga lui. - Cum merge tratamentul? Se vedea pe chipul lui că toată ziua aude întrebarea aceasta și nu-i face nici o plăcere să răspundă, dar ținu totuși să mă informeze: - Mă piș pe el de tratament. Dau toate mațele din mine, capul meu arată ca o țâță de fantomă iar noaptea am niște spasme de zici că-s băgat la doi douăzeci. Îi plăcea să fie ironic, mai ales când venea vorba de el, ăsta era modul lui de a fi superior bolii. Acum vroia să evite întrebările stereotip pe care aveam să le pun „Cum te mai simți?”, „ce spun doctorii?”, „Cum se descurcă familia?” așa că mi-o luă înainte: - Te cam forjează șefii la muncă, așa-i? Dedusese asta pentru că mă vedea cu un costum șifonat și cu cravata slăbită în jurul gâtului. - Da, mă gândesc să-mi iau și eu concediu medical. Începuse să râdă, nu erau mulți care puteau să facă glume pe seama bolii. Priveam amândoi luminile orașului și ne bucuram de liniștea de acolo. Era un moment prea plăcut ca să-l stricăm cu discuții mărunte. El își scoate o tabacheră din buzunarul halatului, aprinde o țigaretă de foi și apoi îmi oferă și mie. Iau una și îi dau foc de la bricheta din mâna lui - Nu știu dacă țigările-s foarte bune pentru tine acum. - Pff... te pomenești că o să fac cancer. - Nu știu, nu perturbă tratamentul sau... știu eu...? - N-are nici o legătură. În primul rând eu nu am pulmonar, deși fumez de la 14 ani, nu am cancer pulmonar. La creier e problema. Ca să vezi, am evitat să gândesc toată viața, să nu prea solicit creierul și tocmai acolo fac cancer. Trăgeam adânc în piept și apoi scoteam fumul pe nas în același timp. - Știi că șansele mele sunt 0 nu? Tratamentul ăsta e doar pentru prelungire. O să mor. Ajunsese în ultima fază. Omul în relația cu moartea trece prin 5 faze: Prima, este cea de negare, în care Dinu lua toți doctorii la mișto și zicea despre sine că e nemuritor. A doua, este furia, în care a lovit un doctor în față și a răsturnat un pat pentru că i-a spus că nu se mai poate face nimic altceva. A treia este târguirea, când Dinu a făcut un lucru foarte atipic lui, a încercat să vorbească cu Dumnezeu. Nu credea că va primi vreun ajutor miraculos, dar s-a rugat pentru fetițele lui. Penultima etapă e depresia, care la el s-a manifestat prin zile de întregi de nevorbit și de izolare de ceilalți. Iar acum era în ultima etapă, cea de acceptare. Știa că moartea sa era inevitabilă și era împăcat cu asta. - Se spune că un rol foarte important în vindecarea pacienților de cancer este și voința lor. În cazuri ca al tău psihologicul joacă un rol la fel de important ca și tratamentul. Tu cu atitudinea asta de rahat vrei să te faci bine? - Mă știi pe mine mare optimist? - Nu, dar doar gândindu-mă că am două fetițe care și-ar pierde tatăl, m-ar face să lupt pentru fiecare secundă. Îl lovisem unde durea mai rău și n-avea să mi-o ierte. Întotdeauna a considerat că onoarea unui bărbat stă în cât de bine știe să-și îngrijească familia. Gândul că de pe acum nu mai poate munci să le ofere celor două fete tot ce e mai bun pe lume îl făcea să se simtă cea mai josnică creatură. Nici nu știu de ce lansasem de fapt ideea asta cu vindecarea pe fond psihologic, oricum în sinea mea o consideram o tâmpenie. Ochii i se înroșesc, își pleacă capul și își acoperă gura cu mâna. - Mi se rupe sufletul de fiecare dată când mă gândesc la ele, de fiecare dată când le aud la telefon zicându-mi „tati”, mă apucă durerile de stomac când îmi dau seama că n-am să fiu lângă ele să le văd cum cresc, să le conduc la altar și tu îmi spui mie că ar trebuii să mă gândesc la ele ca să fiu optimist? îmi spuse cu vocea tremurândă. Idiotule, n-ai nici cel mai mic habar ce înseamnă să fii tată, încheie el cu sete în voce, după care scoase din celălalt buzunar al halatului o sticluță mică de metal de whysky. Dă un gât lung după care mi-o oferă și mie. - O să o resimt asta urât când o să-mi vină înapoi după radioterapie. Whysky-ul era unul bun, ca și țigaretele de altfel, se răsfăța. - Uite ce ai făcut, m-ai întristat. Ia să îmi reglez eu puțin morfina să mă binedispun. Îmi zise el mai senin, după care își mări dozajul la perfuzie. Oftă plăcut când simți fluxul de morfină intrându-i în corp și apoi continuă: știi care a fost cea mai bună alegere din viața mea? - Care? - Cea de a nu face nici o alegere - Ai ales să te căsătorești, ai ales să ai copii. - Te înșeli, eu tot timpul m-am lăsat purtat de vânt. Mi se părea că devenise visător din cauza morfinei dar era mai mult de atât. - Tu te lași dus de vânt? Nu te lași, zise el ca pe un reproș. - De unde știi? - Pentru că ești aici, ești rupt de oboseală și ești într-un costum incomod. Dacă nu ai fi făcut alegerile proaste din viață ai fi putut fi mult mai mult de atât. Tu ai un potențial grozav, numai că ți l-ai irosit cu rațiunea. - Și pe ce ar trebuii să merg, pe ghici? - Nu, dar pur și simplu să mergi pe adevăr, pe singurele alegeri care sunt adevărate și corecte? - Și care sunt ăstea? - Cele instinctuale. Alegerea pe care o faci fără să clipești, pe care o faci doar pentru că inima îți bate în codul morse să o faci. Mă bufni râsul la metafora aceasta dar îl lăsai să continue pentru că îmi plăcea de el așa poetic: - Crezi că eu am ales să mă căsătoresc cu Ana? Crezi că am stat să-mi analizez posibilitățile financiare, sau că am stat pe gânduri, Dac-o iubesc, dacă nu? Pe dracu’! Am făcut-o instantaneu în momentul în care sufletul mi-a dictat-o. - Atunci a fost caz fericit. Dar în viață nu poți să faci ce simți tu în orice moment. Poate ai chef să te îmbeți la muncă, sau să țipi într-o bibliotecă sau să alergi gol pe stradă - De ce să nu o faci? Evident, suferi consecințele mai târziu, dar ești mult mai câștigat pentru acel moment. - Să zicem că te bagă la pușcărie pentru expunere indecentă în public, atunci merită pentru un moment de nebunie să tragi ponoasele? - Desigur, pentru că și momentul când te iau polțiștii are frumusețea lui și dacă acționezi instinctual, adică să fugi, iarăși vei avea satisfacție. Apoi, în celulă iarăși, instinctul îți spune să te bați cu un pârnăiaș. O faci instinctiv și iarăși te bucuri de moment. Și tot așa, viața e o înșiruire de împliniri a poftelor, nelăsând timp de regrete și analize. - Carpe diem? - Nu, nu „trăiește clipa”, ci trăiește fiecare clipă. Era o poveste frumoasă ceea ce spunea el, nu era vorba nici de lăsatul orbește în voia sorții nici dependența de control pe care o avem cu toții. Era simpla alegere a celei mai bune căi bazându-ne doar pe ceea ce ne dictează subconștientul. - Þin minte și acum, continuă el, prima oară când m-am bazat numai pe instinct, am avut câteva zile în care făcusem atâtea tâmpenii încât m-am ales cu o amenițare cu moartea M-au fugărit țiganii printre gunoaie cu săbii și bâte, pentru că le-am furat o pirandă care mi-era simpatică. Toată treaba s-a terminat eventual bine. M-au căsătorit cu țiganca și am petrecut cu ei 3 zile și 3 nopți. Dup-aceea am tulit-o într-o dimineață când toți erau beți morți și nu i-am mai văzut niciodată - Și nevastă-ta? - Þiganca? Crezi că ei au făcut nuntă cu acte în regulă? Ei sunt în legea lor, ai crede că și ei trăiesc după instinct dar nu e așa. De exemplu, țiganca aceea n-a avut de ales dacă să se căsătorească cu mine sau nu, a ales taică-su pentru ea. Am început să râd cu poftă și el era mulțumit de sine pentru că și-a demonstrat punctul de vedere cu argumente din propia experiență. - Bine, bine și celelalte alegeri în viitor, de ce nu au fost așa periculoase? - Au fost și multe periculoase, dar vezi tu, până și instinctul învață din greșeli. Îl priveam mirat de cât de mult credea în teoria sa. Era doar filozofie de doi bani. El observă că nu pot fi convins în nici un chip, dar încercă să-mi mai dea un ultim argument: - Lasă-mă să-ți exemplific. Ridică-te și vino în fața mea. Eram cu spatele spre marginea clădirii și cu fața la el care ședea în scaunul cu rotile. El a sărit și m-a împins apucându-mă în ultima clipă de cravată. Aveam călcâiele pe muchia clădirii, corpul atârnând deasupra golului și tot ce mă mai ținea să nu cad era mâna slăbită a lui Dinu. - Dinule trage-mă înapoi, nu fi tâmpit! - Uite vezi? Dacă ai fi acționat din instinct, m-ai fi apucat de mână și eram nevoit să te trag, dar așa am doar eu controlul. Și pot să-ți dau drumul oricând. Realizezi ce înseamnă asta? - Da, realizez, realizez, numai trage-mă naibii odată înapoi - Nu cred că realizezi. Realizezi că viața ta e în mâinile unui canceros terminal drogat ? În ochii lui era o lucire nebună pe care în momentul acela o vedeam ca fatală și în sinea mea deja mă consideram mort. - Lucrurile sunt simple. Ești pe stradă, vezi pe cineva pe partea cealaltă, alegi să treci strada neasigurându-te, te lovește o mașină. Cu instinctele acutizate ai putea să te ferești, ai putea să sari la timp pe capota mașinii. Sau mai bine. Pe moment nu dădeam atenție acelui detaliu dar apoi am realizat că era uimitor cum a reușit Dinu să mă țină de cravată fără să mă scape. Se vedea pe chipul lui că își folosea toate resursele să nu mă scape și ținea de acea cravată cu toată ființa sa. Singurul mod prin care aș fi căzut ar fi fost doar să îl iau pe el cu mine. Îți pune cineva un pistol la tâmple, continuă el, ce faci? Aștepți să te împuște? Nu, îi tragi un cot în stomac instinctiv și l-ai blocat. Dar acum ce faci? Ce faci când te ține un tâmpit de cravată, pe marginea unui bloc de 8 etaje? Ce faci? Ce faci? I-am răspuns dintr-o suflare: - Mă bazez pe instincte - Bravo! În clipa aceea îmi dădu drumul la cravată iar eu în cădere m-am apucat cu o mână de streașina clădirii. Dinu jubliă pentru o clipă după care îmi întinse mâna și mă trase sus. I-aș fi crăpat capul în acea clipă, dar realizasem că e nu mai era el însuși. Era doar un om speriat de moarte până în măduva oaselor. M-am întins pe jos gâfâind și mi-am pus mâinile în cap. Inima îmi zvâcnea în piept așa de tare încât începu să doară. Dinu scoase un ac de perfuzie din buzunarul halatului și-mi spuse zâmbind: - N-ai vrea niște morfină să te calmezi? M-am așezat înapoi pe scaunul cu rotile, am conectat perfuzia și am rămas tot restul serii alături de el depănând amintiri și bucurându-ne de drogul gratuit.