Laichici Violeta Daniela

simt toate păcatele cum mișcă înăuntru și golul acesta pe care-l sorb din adâncul paharului de vin zile în care nici iertarea de sine nu-și mai are rostul amiezile în care ne puneam la

în ziua aceea mamă îmi simțeam inima atât de mică încât începuse să-mi fie teamă că n-am s-o mai aud niciodată cum îmi ține pieptul în viață chiar dacă alții răsuceau alteori cuțite nemilos dacă

desprinde-mi întunericul din suflet să visez și eu lumini din primăveri despre care nu știu nimic veri pierdute în valuri de căldură unde dragostea unui om poate ajunge până la cer în aceeași

dragostea rugăciune pentru zile întunecate când mâna mea se cuibărise în mâna ta pierdeam timpul și nepăsarea mușca înfometată din mine orice cuvânt se potrivea perfect după urechea dorințelor

sunt femeia care-și strânge îmbrăcămintea aruncată în ploi mărunte cea care se complace să-și admire nebuniile și să te iubească pe tine ca și cum mereu ai fi dezbrăcat dar plin înăuntru sunt

Urăsc nopțile lungi și reci când îmi vorbești despre o dragoste ce nu o simți și cuvintele rămân agățate de pomeții mei mereu sălbatici mereu aprinși Urăsc nopțile în care te privesc

țin pumnii strânși mereu când mă trezesc târziu sar din pat să-mi spăl fața mă privesc în oglindă adâncindu-mi privirile în adânciturile de sub pomeți n-am timp să gândesc ce îmbrac nu sunt o

Acel sfârșit de octombrie tropăind alene în urma toamnei ce-și țesea firul altor clipe furând frunzelor secunde de viață pe o colină în inima sanatoriului ochii ei așteptau într-o aură de boală

de ceva vreme nu-mi pot aduna gândurile deloc înăuntrul meu cresc munți de piatră oamenii urcă ori coboară cumva peste inima mea râurile care curg sunt otrăvite de nefericiri popoarele îmi mor

omului din mine îi cresc aripi dar eu niciodată nu am apucat să zbor mă trezesc de cele mai multe ori singură amintirile stau agățate de patul meu uneori simt inima cum bate un ritm

trăiesc într-un vis de toamnă cu ferestrele închise un vis în care ploi se prăbușesc melancolice nu îmi pasă că Dumnezeu a uitat de mine ori că nefericirile se îngrămădesc sub preșul casei

există un al cincilea anotimp care nu mai naște nimic mor cuvintele mor iubirile și ele cu genele lor rimelate cochete mor prieteniile iar tu lași lacrimi grămadă lângă dulap reajunsă fiară

sunt o actriță bună mai simt timpul copil din mine sentimente vagi se dau încă în leagăn nici măcar o teamă oricât de fragilă nici măcar o strânsoare ori vreo durere surdă stând la pândă nu mă

sunt o fire dramatică strâng clipele de gât cu nepăsare am simțit-o trecând pe lângă mine era cochetă în urma ei două linii din parfum de crin colindau dorul nebun care zvâcnea in pieptul ei

Motto: " Nefericirea este vârful unui alpinism fără cer. " Silvana Baroni Nefericirea a fost odată copilă orfană la picioarele căreia lumea întreagă s-a rostogolit de atunci colindă singură ca