Julian Op

Persona toarce mundanul, De ceară-i privirea si rece, Când gândul refractă lumina Căldura-i apasă pe frunte Și ochii privirea transformă În invers… Persona apune.

Din zgomot — veghea, fără nume, fără lege, Reflex concav al stelei în zenit A celui nemișcat și învelit în zeghe, Deformează orizontul privirii arcuit. Abis tăcut, adună-n palme ploaia

Cerul se rotește-n lac, Stele ascuțite își împung reflexia În lacul nemișcat ca ochiul atent. Zgârie lumina-n ape, Invers zodiac de fier, Lacul se rotește-n cer. Observat clipa nu-l trece.

Marele inchizitor locuiește pe cruce, ochii lui scutură lumea, Până la ora 3 judecă pământul și după, judecă cerul. Omul vede ce e de văzut, înțelege ce e de înțeles, face ce e de

Pe cerul de piatră Fiara tace, Culori telurice au înlănțuit-o, Timpul murmură ceva... Cu vârful unui lemn ars, În oricare a șasea zi, Omul a agățat-o pe cerul de piatră. Acum Fiara îl privea Din

Tu alegi umbra. Înaintea ta dinamica poveste nespusă ție, n-are început, Te-mbraci actor. În ochii tăi, pe scenă, ai locul nimerit, Tu faci ce faci, Întregul din spectacol îți e ție pregătit. Și Nu

Trezește-te-nainte să adormi Și-nainte să te-nbete de culori Crescute ruginit pe zidul vechi ce ți se construiește Înaintea ta, 'nainte tu să știi. Pentru asemenea arhitectură, lucrează mulți, Și tu

Trezit sunt din visul cu coarne de cerb, Cu ochiul închis, cu gânduri ce fierb, Revin la lumină, culori și se duc, Mă trage-napoi și pare un truc, Reiau ce-am pierdut, se schimbă din nou, Apare și

Dinamic labirintul de culori înfășurat în ghem de ațe, tace Când e chemat la întrebare, deschide calea către altă cale Și conturează-n întuneric mai multe rădăcini cu o tulpină Din care crește