Muza care aduce nemurirea
Își începea romanul gândindu-se deja la muzeul ce avea să se deschidă în cinstea sa, peste nu foarte mulți ani. Ar fi vrut să scrie la computer, îi era mai la îndemână.
Scriu poezii
pe care nu le citește nimeni…
Triste, cu obrajii plânși,
ca niște iubite părăsite…
Fiecare cuvânt
e o lacrimă neagră
cursă pe foi mototolite,
ce-ar fi găzduit mai
Tu lipseai.
Erai lângă mine,
tăcut privitor,
martor al lumii
de dincolo…
Tu lipseai.
Te priveam absorbită,
cu mâna dusă la gură,
iar inima îmi alerga
într-o gară
din care
Tu
Mă rezemam de soare
ca de umărul tatei
Și sărutam luna
ca pe mâna mamei.
Eram un univers
într-un alt univers.
Eram un copil
cu lumină în păr
și-un sărut pe obraz…
S-au rotit
Stăteau albe, tremurânde, nude
în fața mea…
Ca pereții unei case
ce-și așteaptă zugravii…
Ca obrajii de femeie, în zori de zi,
curând a fi sulemeniți…
Așteptau…
Și îmi era milă de
Priviri venite nu din ochi,
Ci din străfundul timpurilor…
Mă ascundeam în tine… de mine…
Un gând ce răsare senin
Și-apoi moare tăcut aici,
Urlând în altă galaxie…
Devenisem un
Noapte cu cer plâns peste noi,
Noapte cu Marte și clape atinse ușor…
Un infinit de lumini, de culori:
Curcubeele eului după ploi…
Luna zâmbea dintr-un crater,
Cuminte, senină, Ea însăși.
M-am
Din piatră-ntrupată, din lut,
Privesc în jur fericirea,
Aș vrea să cobor, aș vrea să ascult
Cum ploaia îmi udă trăirea.
Piatră măcinată de gânduri
Și stea luminată de dor –
Am scris sângeriu
„Cheia nemuririi este în primul rând
să trăiești o viață de care să merite să-ți amintești“.
Pe data de 31 martie 1993 Brandon Lee a plecat în paradisul actorilor, alături de tatăl său,
Mi-am frânt o aripă
Încercând să te uit
Și-am șchiopătat
Peste curcubee și nori…
Din lacrimi am curs ploaie
Peste tristul oraș, peste tine…
Furtuni am stârnit
Cu vântul penelor mele…
Și, când
Lumea întreagă s-a pregătit
Să cadă în ultima dizgrație,
Iar tu îți iei zilnica rație
De sforăit.
Se moare, se ucide cu spor,
Trăiesc popoare pe apucate
Cad capii pe capete,
Tu sforăi de
După veacuri lungi de sete,
După morți și chinuri crunte,
Priponindu-mă-n perete,
Mi-am clădit în gând un munte.
Ca să-l urc mi-au mai rămas
Câteva zeci de secunde,
Smulse aprig dintr-un
Mi-e mintea toată-nvăluită-n ceață
Și sufletul preaplin îmi e de tine –
Iubire unică din unica mea viață
Ce-a devenit, de mult, și eu, și sine.
Dintr-o fotografie-ncețoșată
Desprind surâsu-ți
Într-o putredă natură,
Într-o plasă a minciunii,
Într-un veac umbrit de ură,
Celebrăm sfârșitul lumii.
Gângăvind, cu ochii scoși,
Copii ai adopțiunii,
Muritori și păcătoși,
Celebrăm
JK