Fără martori

Jolanda ... poemul acesta ne dezvăluie o formă de sinceritate greu de sublimat (nici măcar nu intenţionează să descrie moartea, doar arată ce lasă moartea în urmă, în cel ce rămâne, într-un loc în care nimeni nu vede cu adevărat suferinţa). Durerea parcă şi-a făcut culcuş în lucrurile care continuă să existe (telefonul, masa, zgarda, dimineaţa) după o trecere dincolo. Punctul de sprijin al poemului pare să fie în zona repetării verbului („Nu m-a rupt moartea.”, „m-a rupt liniștea de după.”), cu schimbarea subiectului. Moartea este evenimentul (ea are are un moment, o limită, o formă recognoscibilă). Liniștea este durata, fără margini bine definite (cu puterea de a se întinde peste zile, de a intra în obiecte, în încăperi, în obiceiuri, în așteptări). Moartea schimbă realitatea o singură dată; absența obligă la a descoperi schimbarea de multe ori. Ai desenat frumos o imagine discretă a unei absențe: nu vedem un loc de veci, un corp, o scenă dramatică. Vedem un obiect suspendat (“zgarda rămasă în cui”) care nu mai pleacă nicăieri ci rămâne cum o formă de aşteptare încremenită în timp. Aici suferința nu este alcătuită numai din mari pierderi. Ea se poate aduna într-o greutate din vești, obiecte, absențe și obligația de a merge mai departe. În textul acesta virgula contează. Ea creează o mică suspendare, un spațiu în care ne putem imagina cum vocea poetică își caută cuvintele sau puterea de a continua (“și totuși, / dimineața mă ridic,”). În textul acesta detaliul concret e bine ales, cuvintele ştiu când să se oprească (fără să explice fiecare imagine), iar arcul emotional este bine fixat într-un dop de plută (de la ruptura inițială, prin obiectele ce păstrează absența, la prăbușirea nevăzută și apoi la supraviețuire). Contradicţia găsită în poem e de subliniat: a fost scris despre o suferință fără martori și, tocmai prin scriere, nu mai este cu totul fără martori. Frumos, frumos poemul acesta. La bună citire!

Despre aceasta lucrare

Cum sa citezi

Comentarii (2)