Iurie Pripa

Negarea negației Nici vântul nu e vânt, nici cerul nu e cer Și luna ce-a apus nu are altă soartă. Cuvântul nu-i cuvânt, misterul nu-i mister Și orice început e calea către moarte. Nici

Somnambul Încerc să trăiesc într-un vis. Presimt deșteptarea. Agonia unui surâs îndepărtează tot mai mult uitarea. Nu cred în veșnicia unui mormânt. Zeci de milenii în urmă, aflat în

* * * Mă doare sufletul ca o pajiște pe care pasc nenumăratele siluete de cai verzi ale gândurilor tale. Mă doare inima ca un leagăn cutremurat din temelii de priveliștea halucinantă a

Dor În lumea mea secată de patimi și speranță, Mai neagră ca tăcerea strivită în cavou, Esența fericirii e singura distanță Care desparte-un zâmbet de tristul său ecou. În visul vieții

* * * Să nu ne pară rău de stele - Căderea lor e-o despărțire, Sunt vise albe în tăcere Prevestitoare de iubire. Sunt lacrimi de amor căzânde Cu raze ce srăbat milenii, Atotputernice și

Amor Noapte. Peste noi cad în valuri razele lunii galbene și reci. Aurie te scalzi în această lumină atotștiutoare, iar eu culeg încet mici picături fragile de dragoste de pe buzele tale

Zile de dragoste De ce vă scuturați din amintire, Plutind în vânt, ca florile de măr? Speranță, ură, liniște, mister - Tot se topește-n clipa fericirii. Murind, poeții nu ajung la cer. Ei

Agnostică Nu voi ști niciodată și nici nu vreau să știu dacă Pasărea Phoenix s-a ascuns în pustiu; dacă ielele nopții plâng cu raze de lună; dacă liniștea mării e-un debut de

Existențială Mă scurg prin raze vii de lună, Mă dispersez în Univers... Iubirea-mi, sacră și nebună, O cânt și o blestem în vers. Culeg petale de dorință De pe câmpii de amintiri... Și, la

De dragoste În palmele tale mici inima mea fierbinte se topeşte şi uită de durere. În cerul ochilor tăi speranța-mi renaşte ca Pasărea Phoenix din

Rugăciune Sunt blestemat să mor în vis, Rugându-mă cu-nfrigurare Ca multdoritul tău surâs Să-mi țină loc de lumânare. Și pentru c-am fost crud și rău, Lăsând iubirea să se stingă, Icoana