Soarele s-arată palid printre norii grei de toamnă
Și-n pădurea-ngălbenită rândunelele se-ndeamnă
Să plece din țara noastră, unde frigul va veni
Și împărăteasa iarnă, pădurea va-mpodobi.
Soare,
E toamnă și târziu afară
Și plec urmând-mi pașii,
Ce îi făceam odinioară
Prin goalele imașuri.
Tot astfel când un negru gând
În inimă-mi pătrunde,
Eu merg încet, parcă urmând,
Zadarnicele
Afară plouă și pământul ud,
Parcă mă-ndeamnă
Să plec desculță și-n el să mă afund,
Să fiu totuna cu natura.
Să pot intra în simfonia luminii,
În circuitul apei,
Să pot simți măcar o
Când toamna cântă romanțe pe strune de vânt,
Și orchestra pădurii se pierde, în ceruri, plecând,
Când plouă și frunzele cad pe pământ
Doar corbii croncănesc – stârvuri așteptând.
Când
Deși nu-mi găsesc cuvinte
Când pe tine te-ntâlnesc,
Nu-mi vine nimic în minte
Și cu toate : te iubesc!
Poate azi sau poate mâine,
Voi avea tărie-n glas
Eu să bag cuțitu-n pâine,
Și să-ți
Noaptea trece așa de greu
Fără ochii tăi,
Aș vrea să fii aici mereu
Să tot privesc la ei.
Ziua trece repede
Cu tine lângă mine
Dar vine-o noapte așa de grea
Ce trece fără
Când greierii cântă
Și pământul ud, cu parfumul lui mă îmbată,
Luna ascunsă în nori, doarme.
Eu – eu nu pot s-o urmez în lumea viselor;
Nu acum –
Când melodioasele cântări mă cheamă spre
Ce-mi va rămâne, ca urmare
A tristei vieți de permanente plângeri,
Când obosită uit să mă întorc spre îngeri
Și cenușa unei vieți, și visul,
Mi le va înghiți neîndurător abisul?
Și apa, și
Doar tu m-ai învățat iubirea
Și tot tu ura, mai apoi,
Ca să rămân doar cu credința
Că pentru mine suferința,
Din început mi-e miruirea
Și singură duce-mă-voi
Pe drumul cel fără de
se lasă atât de rece toamna
si sufletul iar se deprimă,
ciudata-i conștiință, doamna,
când ea iubirea îi imprimă…
și ce-i iubirea de se frânge,
și toamna ce-i de te învinge?
iubirea-i
mi-e dor de nopțile senine
și mai ales mi-e dor de tine
izvoarele cu plânsul lor
secat-au marea viselor,
izvorul lacrimilor mele
mai plânge dorurile cele
cu lacrimi arse si amare
să-ți facă
să vreau sa strig, și nu am glas,
doar să șoptesc ce mi-a rămas
să mai păstrez rămân acum,
cea de pe urma amintire
când tot era frumos si bine,
și focul nu ajunse scrum.
și era cald, erai
Dansează cu ploaia, cu pădurea vorbește
Pierde-te prin ceață, nu te mai feri
Mergi pe raza lunii ce ți se lățește
Fără teamă aleargă, nu te răzgândi.
Intrând în natură, minunea te-o prinde
Și
Se adună lupii, doar morții veghează
Sub făclii de stele – luna – meditează
Lumina ,azi o plânge chiar și cerul,
Căci umbra ta amplifică misterul.
Și lacul cel cuminte mă iubise!
Dar azi atât
