Poezii

Pe mândrele meleaguri dace Imagini inima își cern, E-atâta liniște și pace La Mânăstirea dintr-un lemn... Urcau strămoșii cu sfială Purtând costumul popular, Iar noi urcăm mânați de

Într-o altă lume, în alt univers, Te găsești iubite, scriind un alt vers, Suntem prea departe să ne întâlnim, Sub același soare să ne încălzim. Singură și tristă sunt în astă lume, Fără de

Cu toate că afară plouă Și noaptea neagră s-a lăsat, Când ornicul-a bătut de două, Din pat, ușor, m-am ridicat. Pornesc afară, desculță-ncet Și merg alene-nspre pădure, Acolo lângă tei

Ce aștept în astă noapte, Ce se lasă peste casă? Aștept tainicele șoapte, Sau iubitul să meu să iasă? Aștept sufletul să-mi zboare Peste dealuri, peste munți, Peste mări, peste oceane Să

Mă arde pe suflet O flacără stinsă – De ploaia cu tunet Din ochi-mi deprinsă. Dincolo de mare, Dincolo de munți Dispar lună, soare Dispar morți și nunți. Și ceea ce vine Nu poate

Afară plouă, cerul tună Sunt singură pe lume, Și-n sufletul meu e furtună, N-am casă, n-am nici nume, Fug în natura tremurândă Făr-a privi-napoi, Nu-i o persoană să mă plângă În urmă las

Vorbind cu timpul : „ Nu mai vine! Și a plecat, mă simt pustie… Suspin și plâng, dar n-are rost, Nimic nu este cum a fost… L-aș întreba în nopți de mai, Ai revenit, cât o să stai ?” Acum

Când îmi întorc acum privirea Eu nu văd decât lucruri rele, Stăpână e dezamăgirea Pe toate gândurile mele. Trăiam visând la fericire – Crezând că tu vei reveni, Dar m-am trezit din cea

În natura înghețată cântecul răsună iară Invocând iarăși și iarăși draga noastră primăvară, Dar afară e doar lapte – ne pică din cer pomadă Și la ceasul după-amiezii vrăbiuțele țin

Te-aștept iubite să mă strângi în brațe, Dar ochii în lacrimi numai au speranțe, Te-ai depărtat de mine, departe ca în cer Și-indiferența ta m-aruncă în Infern. Trimite răsăritul o rază de

S-au dus zilele senine De căldură și de soare, Astăzi zilele sunt pline, Și de ger, și de ninsoare, Crivățul plecat în lume, Viscolește tot mereu, S-a pornit să tot adune Flori de gheață-n

…Și afară bate vântul, crengile plângând se frâng Crivățul urlă sinistru, păsărelele tot plâng, Numai tu, zăpadă pură, ai întârziat să vii, Și în orice noapte-ngheață, stelele-s de sticlă,

Pe ulicioara pietruită, Între meri-i o casă. De-am fost tristă sau fericită E-al meu cămin – e acasă. Mi-e dor să stau ore întregi În fața geamului, Și noaptea lină să-mi aducă Mirosul

Stau singură Și sunt tristă ca întotdeauna. Am impresia că te-am îndepărtat prea mult, Eu – egoista – nu voiam să sufăr din iubire, Și acum sufăr de lipsa ei. Cred că mă urăști, Și sincer, ai

De ce sunt tristă, Doar când soarele apune ? Când toate păsărelele pe limba lor Încep melodioasele chemări Spre desăvârșire. Toată natura, creația cea mai desăvârșită, E înflorită. Dar eu –

Aștept iubite de la tine Doar iubire – e imens – Știu. Dar eu sunt o inocentă fecioară, Și tu nu știi Că mi-ai trezit din somn de veacuri, Inima, ascunsă bine de suferințe. Pentru tine, de

O rază de soare, un strop de nemurire O boabă de rouă dăruită ție, O dulce beatitudine de visuri; Un paradis printre atâtea mii de paradisuri? E poate soarele ce arde sufletele noastre, Sau

Am să vin iubite dragă în al nost peisaj bucolic, Deși mintea-mi interzice, sufletu-i e antagonic, Prea mult te iubesc iubite, nu mai am de gând s-aștept La cel gând nebun de dor, inima-mi

Să m-aștepți iubite dragă în alpestrul paradis, Unde totul prinde viață, devenind de-a dreptul vis, Unde luna se ridică urmând lunga ei cărare, Peste munți și peste ape, prin singurătăți de

Să-ți spun că te iubesc ? Mai bine-mi înfig cuțitu-n inimă! Þi-ai făcut palat în ea Iar eu nu mai sunt singură, Acum ești tu… Poate că te urăsc, dar Numai gândul că ai putea

O iubire de poveste Care-a fost și nu mai este, O muzică de vioară Un bărbat și o fecioară, O iubire, o speranță Una, în întreaga viață ! O iubire care arde Dulce muzică din coarde, Iar

Când cei de lângă noi se sting Plânge doar ploaia umbra lor, Căci cei rămași nu îi mai plâng, Ei sunt mai morți ca morții lor. De ce urmăm această soartă Firul, moiră, de ce-l torci, Zburăm

Aș vrea atât de mult să știi Că te-am iubit Și n-ai fost singur, Inima îmi tresării Când mi-a șoptit Că am greșit, Vântul printr-un murmur. Astăzi totul e nimic Că ți-am ascuns Și ai

Plouă iarna peste mine, Peste tine, peste noi, A despodobit copacii Iar sunt negri, iar sunt goi, Totul zace-n aromire, Nu sunt urme, nu-i un pas Iar din focul de iubire, Nici cenușa n-a rămas

Soarele s-arată palid printre norii grei de toamnă Și-n pădurea-ngălbenită rândunelele se-ndeamnă Să plece din țara noastră, unde frigul va veni Și împărăteasa iarnă, pădurea va-mpodobi. Soare,

E toamnă și târziu afară Și plec urmând-mi pașii, Ce îi făceam odinioară Prin goalele imașuri. Tot astfel când un negru gând În inimă-mi pătrunde, Eu merg încet, parcă urmând, Zadarnicele

Afară plouă și pământul ud, Parcă mă-ndeamnă Să plec desculță și-n el să mă afund, Să fiu totuna cu natura. Să pot intra în simfonia luminii, În circuitul apei, Să pot simți măcar o

Când toamna cântă romanțe pe strune de vânt, Și orchestra pădurii se pierde, în ceruri, plecând, Când plouă și frunzele cad pe pământ Doar corbii croncănesc – stârvuri așteptând. Când

Deși nu-mi găsesc cuvinte Când pe tine te-ntâlnesc, Nu-mi vine nimic în minte Și cu toate : te iubesc! Poate azi sau poate mâine, Voi avea tărie-n glas Eu să bag cuțitu-n pâine, Și să-ți

Noaptea trece așa de greu Fără ochii tăi, Aș vrea să fii aici mereu Să tot privesc la ei. Ziua trece repede Cu tine lângă mine Dar vine-o noapte așa de grea Ce trece fără

Când greierii cântă Și pământul ud, cu parfumul lui mă îmbată, Luna ascunsă în nori, doarme. Eu – eu nu pot s-o urmez în lumea viselor; Nu acum – Când melodioasele cântări mă cheamă spre

Ce-mi va rămâne, ca urmare A tristei vieți de permanente plângeri, Când obosită uit să mă întorc spre îngeri Și cenușa unei vieți, și visul, Mi le va înghiți neîndurător abisul? Și apa, și

Doar tu m-ai învățat iubirea Și tot tu ura, mai apoi, Ca să rămân doar cu credința Că pentru mine suferința, Din început mi-e miruirea Și singură duce-mă-voi Pe drumul cel fără de

se lasă atât de rece toamna si sufletul iar se deprimă, ciudata-i conștiință, doamna, când ea iubirea îi imprimă… și ce-i iubirea de se frânge, și toamna ce-i de te învinge? iubirea-i

mi-e dor de nopțile senine și mai ales mi-e dor de tine izvoarele cu plânsul lor secat-au marea viselor, izvorul lacrimilor mele mai plânge dorurile cele cu lacrimi arse si amare să-ți facă

să vreau sa strig, și nu am glas, doar să șoptesc ce mi-a rămas să mai păstrez rămân acum, cea de pe urma amintire când tot era frumos si bine, și focul nu ajunse scrum. și era cald, erai

Dansează cu ploaia, cu pădurea vorbește Pierde-te prin ceață, nu te mai feri Mergi pe raza lunii ce ți se lățește Fără teamă aleargă, nu te răzgândi. Intrând în natură, minunea te-o prinde Și

Se adună lupii, doar morții veghează Sub făclii de stele – luna – meditează Lumina ,azi o plânge chiar și cerul, Căci umbra ta amplifică misterul. Și lacul cel cuminte mă iubise! Dar azi atât