Ca o întoarcere spre cochilie

Căderea-nspre sine mi-a fost delimitată,
de la colțul aripii până la
greutățile picioarelor, albastre, murdare de cer,
de la împrejmuirea neînchipuitelor povești
din copilărie până la
durerea atrofiată a recunoștinței față de
rădăcini,
de la mult prea neclinita urcare
spre vârfurile viselor colorate până la
spargerea craniului și contopirea lui
nemăsurabilă cu trotuarul,
de la negrul plumburiu al peniței otrăvite
cu care îmi tai pleoapele, noaptea, până la
străvezia perdea de lumină ce-mi gâdilă tălpile,
neobișnuite pesemne cu adâncimea ferestrelor
ce duc spre întâlnirea cu fațada mucegăită
a blocurilor, copleșitor de geometrice,
de la rotocoalele fumurii ce-mi ies
din gât, precum țipetele
tainice ale unicornului,până la
obișnuința fatală cu fiecare bucată
însângerată,
hlizită dureros,
din mine.