muzeul de singurătăți

o zi ca oricare alta, undeva, în camere rezervate din timp, cu pereți atent amplasați - convingătoare iluzie de siguranță - viețile noastre se lovesc a gol. Uite, cineva a colorat zidurile să nu cumva să încurcăm din greșeală camerele și să ne trezim prinși în sufletul altcuiva. singurătatea mea a albastră la câțiva pași distanță e una gri. a ta e verde și uneori strigă înafară și înăuntru. Am început să vorbim în culori să ne împiedicăm în senzații de albastru, verde, galben, roșu... Zăpada n-are ce căuta aici culoarea asta nu s-a inventat încă și uite și o umbră s-o fi strecurat prin gaura cheii. ia un loc, a mai rămas un singur scaun pe-aici să-ți spun ceva, o vorbă bună, să-ți țină de cald nu știu, n-am schimbat idei decât cu viața mă gândeam că o ieși ceva. Spune-mi mai bine despre oameni ce mai fac, o duc bine? N-am deschis fereastra de luni de zile să nu-mi intre noaptea în ochi. O mai crăpam din când în când mai furam un pumn de stele și le așezam frumos pe masă. Am citit în ziar că s-a făcut muzeu de vreo câteva zile. O să știm când se face dimineață mai trec copiii pe-aici să vadă exponatele. Uite mi-am făcut și un caiet în care o să-i rog să-și lase impresiile.