Iuliana Ghioca

Smulge-mă din mine furându-mă și uitând să mă înapoiezi; durerea de tine mi-a scrijelit inima, dar cel mai mult doare că n-am știut niciodată cât sufăr...

Înmuguresc în noapte scăldându-mă pe lună, Îmi mângâie dorința cu stelele pe trup. Mă cere ei cu rugă și strânge-mă de mână În noaptea când pe boltă și vrăjile se rup. Să-ți fiu o adiere

S-au agățat nopțile-n păr ca boabele de struguri mustind de vise așezate-n ciorchini la capătul patului hrănindu-mă din plin la capătul patului așezate-n ciorchini mustind de vise

O umbră se adapă din gândurile mele Pândind pe întuneric, m-adoarme câte-un pic Se-ncinge luna-n hora-ndărătnicelor iele Când eu, sunt ca o frunză de-atâta învârtit. Am amețit

O zi e cât un veac, veacul cât o secundă Nu mai există timp, nimicul mă inundă Iar viața ca un vis, trăit de nu știu cine A fost aievea totul, ori nu mai știu prea bine? O

Ești suflet geamăn mie printre stele, Tu-mi cauți ochii, eu, a ta privire; Ne-am fi-mpletit destinul printre ele, De nu ne-ar fi răpus o despărțire. Frumosul vis ne macină gândirea, Mi-aș

Mi-ai lipsit prea mult ca să te caut și vor mai trece vieți obișnuindu-mă cu gândul că trebuie să te găsesc mi-ai lipsit demult ca să te găsesc de câte vieți va fi

Iarba îmi săruta picioarele ca în copilărie când joaca îmi era permisă pe un petic și copacii mă confundau cu o furnică iar eu, cu niște uriași fără mâini bogați în clorofilă și

Tupilată dup-o floare, Am zărit o gărgăriță Când se proteja de soare C-o umbrelă-n foi de viță. Pistruiată-n punctulețe, Micuță cât o alună, Roșie pe frunze crete, Parcă-i un vârf de

Capra cu trei iezișori A plecat încă din zori Să aducă hrană multă La iezii care-o ascultă. Și din prag i-a îndrumat Cu dragoste le-a cântat Cum să-i recunoască glasul Și să îi

Mama-îi spuse la Scufiță: să te duci la bunicuța Să îi duci niște merinde că-i bolnavă sărăcuța, Dar să n-o iei prin pădure căci lupul te poate vede Chiar dacă îl întâlnești, draga mamei,

O caisă rușinoasă Pe o creangă nu prea joasă S-a sfiit de-un caisel Rumen cum e ea, defel Ce-i făcea ochi dulci, se pare Ziua în amiaza mare. S-a-nroșit atât de tare

Aș lăsa toamna să se joace cu altcineva dacă ar vrea... culorile ei le pot privi altundeva numai nu prin părul meu unde soarele și-a făcut culcuș și i-am promis că

Înaripeaza-mă să umplu cerul cu bucăți din mine, să ard eterul smulgându-mă din trup... Am visat că am murit și m-am transformat în mii de virgule susținând cerul, sau am

Înflorește-mă cu brațele tale și înaltă-mă să-mi aleg culoarea petalelor înflorește-mă cu căldura obrajilor tăi, cu un sărut pe lobul urechii de unde se aude șoapta gâtuită de un cercel, cu

Aș pleca din mine să trăiesc în alt timp prin cețuri, goală, să cutreier și cerul să-l descopăr cu privirea cea limpede făr-de ochiu-mi de sticlă ostoindu-mi sufletul nimănui dat...

Mi-e frig de umbra ta topită-n întuneric, Ce-alunecă pe frunze ca țopăit de rouă. Ai evadat din mine ca un tablou himeric, Ca să te-mbraci furiș cu o iubită nouă. Mi-e frig în zarea lunii

Ofer câte-un zâmbet din miezul de soare Topită în el, răsfirând câte-o rază Ce-mi inundă ființa-n aurie culoare Despletind de pe deget o fragedă frază. Ofer câte-o vorbă colorată