Iuga Alina-Cornelia

Intr-adevar, o impacare cu sine, si nu numai atat. Si asta intrucat e necesara si o ,,integrare\" in \"kosmos\" ca armonie, adica o impacare, si probabil totodata o regasire a existentei intre existente si mai mult decat atat, a existentei intru Fiinta. Pentru ca la un anumit moment apare un stiu eu ce, sentiment?, stare?, in orice caz o chestie ciudata care si-ar spune siesi: parca monadele astea nu mi se potrivesc, dincolo de orice sistem atomist sau oricum ar fi el... si aici apare acut problema sensului. Nu cred ca o sa pot exprima vreodata asta ca expresie poetica, dar poate voi dezvolta candva ideea intr-un eseu.

Cred ca am folosit acest ,,a se prabusi\" pentru ca aveam nevoie de un cuvant radical, care sa marcheze o schimbare categorica survenita la un moment dat intr-un sir de evenimente insignifiante. O schimbare in genul unui metamorphosis cu un telos pleromatic. Inaltul se prabuseste nu pentru ca lui i-ar lipsi ceva, sau pentru ca integritatea lui ar fi alterata intr-un fel, ci pentru ca fisura se afla ontologic in existenta (probabil nu si in fiinta).