Intre vis si Catherine

Ingenunchia in fata raului, raul lacrimilor lui, ingemanandu-se cu apa ce curgea in fata sa. Isi scufunda capul in apa, si inspira apa, ispira apa care ii intra dureros pe nari, indrepatandu-se cu incetineala catre plamani. \"Sa mor!\" se gandea el. \"Hai, omoara-ma! omoara-ma ti-am spus!\" Ridica capul din apa si urla de durere cu toata puterea pe care durerea fizica si sufleteasca i-o impunea. Urla si impreuna, in el urla frica, dezolarea, urla spaima de singuratate. Tot chinul se intrupa in acel urlet inuman. Urletul unui epileptic, urletul unui muribund. Tacu. Privi catre cer, constient insa ca nu ii va mai vedea niciodata culoarea ce l-a fermecat atat. Pasari zburau, tipau, radeau de disperarea lui. Dar el nu mai auzea, nu mai vedea, nu mai simtea, nici frig nici caldura doar durere. Atat. Pentru restul zilelor lui. Atat. Durere. Incolora si totusi ata de plina de umbre si voluptati. Inodora, dar atat de intepatoare pentru narile lui. Ea nu mai era. Trecusera atatia ani de la moartea ei, insa si cea mai mica ramasita a iubirii lor, il induiosa pana la lacrimi, apoi doar pana la depresie, si apoi sinuciderea. Eterna usa de scapare. Insa corpul lui acum nemuritor il dispretuia, isi batea joc de el. Si mai ales: traia. Cateodata, cand se zbatea intre vis si trezie, halucinatii ale vremurilor trecute, alaturi de ea il bantuiau. Isi deschidea ochii si o zarea pe ea in picioare la capul patului, cu chipul ei fin, firav zambind. Ochii negri si adanci pareau a cuprinde intre pleoapele grele intregul mister al Vietii. \"Hai, e tarziu somnorosule! Iar ai scris pana de dimineata, nu?\" spunea ea. \"Micul dejun te asteapta\". Silueta Catherinei -caci asa o chema- se indeparta, rochia ei neagra de tafta fosnind, usor, ademenitor. Trase perdeaua si privi visatoare pe fereastra. \"Azi o sa iesim, mergem la rau. Afara e mult prea frumos ca sa stam in casa. Vreau sa te pictez, si numai acolo simt ca am destula putere sa ma adancesc in trasaturile tale. Sa te vad si sa te percep pe de-a intregul. Esti fumos azi, iubitul meu.\" El se ridica in capul oaselor, o privi si zambi. Chiar si dupa ata amar de vreme se intreba daca era un inger sau un om. Persoana ei, dulce il impresura cu totul. Mirosul ei, sunetul vocii ei cristaline. Fiecare miscare a ei i se parea un dans perfect alcatuit. Deschise ochii si simti p obraji umezeala lacrimilor. Era atat de gol totul. Atat de gol si de incolor. El insusi se simtea mort, mort pentru el, pentru cei din jur dar nu si pentru viata care se agata de el cu dinti de pradator. Cobora scarile, de cand erau atat de lungi, interminabile parca. Cobora, cobora si dintr-odata lumina se schimba, si un val de caldura ii lovi fata. \"Unde esti? nu te mai ascunde. Stii ca o sa intarziem la doctor. \" rasetele ei cristaline, precum clopoteii umplura aerul. \"Unde esti? Imi e frica. Nu te mai juca. Te rog, imi e atat de frica.\" Incremeni la auzul vocii iubitei lui. Isi intoare privirea in jur dar nimeni nu era in castel, decat el si servitorii. totusi, raspunse. \"Aici sunt, Catherine, pe scari. Tu in ce camera esti?\" \"Imi e frig iubitule. O sa intarziem la doctor. Sunt sigura ca nu e grav, dar totusi.\" Vocea trecu dintr-o camera in alta, ca si cum Catherine s-ar fi deplasat prin casa. \"Ce diagnostic crezi ca o sa imi dea? Theodore, unde esti? Nu te mai juca!\" El, plangea in hohote, stia ca ea murise. Stia ca doctorul urma sa ii spuna in acea zi cutremuratoarea veste. Stia ca repeta scena unei zile demult apuse. Dar, isi drese glasul si continua: \"Iubito, am inhamat caii la trasura. Sunt pe scari, hai sa mergem\" Catherine, aparu la baza scarilor. Fata palida, si silueta ei plapanda pareau aievea. Purta rochia rosie de catifea, preferata lui. Buzele erau la fel de rosii de emotie. El, alerga catre ea, aluneca pe scari si cazu. Cand ajunse la ea o stranse in brate. \"Ce mult mi-ai lipsit. Credeam ca nu o sa mai plec niciodata.\" \"Iubitul meu!, din nou impreuna, intru eternitate\"