Ionut Simion

pazeam harbuji intr-o bostana la o margine crestata de lacrima si teama bunicul plecase ducand de capastru un manz intr-un apus de lan cu grau si

am invatat prea curand sa ne rupem scrisorile cu picioarele goale si am uitat curgerile pe caldaram cand ne inventam alibiuri din flori de salcam mai stii cum se face?

incheie-te la copca primavara si prinde poalele in brau la noapte nu-ti risipi cu atata nonsalanta nurii cat neiesita esti din pubertate cu boiu\' imparatesc mi-ai sarutat retina si

a mai murit o primavara cu floarea de gutui inca pe buze cand imi pusesem in minte s-o incui intr-un sarut al trupului in care n-ai sa mai ramai dar cum am mainile

Ma intorc din tara de ploi, in care au ramas uitate morile de vant si oasele mele de trup, nemestecate... doar inima ma urmareste a stafie, invocand zadarnic acea zeitate,

poarta-mi armura tu panasul potriveste cu mana care acum incolteste si uneori misca-mi spada in mod reflex ca si cum n-as fi fost niciodata prea departe

Sunt lumi singure-n care traim Alunecand cu lasitate,unul dupa altul, Intepam sufletele celorlalti, varsam o lacrima, Apoi ascundem cerul murdarit cu apusuri. Unul dintre noi are o aripa

Adevarat, cei crescuti cu osul de ceara din intamplare pe fata de lucru si nu pe cea de sarbatoare a lumii se incapatanau sa-i spuna padure iar cel mai mic dintre strainii de

aici ar fi fost loc pentru un cuvant pentru unul magic insa nu am fost in stare decat sa-mi tin respiratia de teama ca acel cuvant te-ar fi facut sa pierzi din inaltime cred ca

deget de crin ascute struna in tampla celui mandarin de atata alb, bolnav ma inchin simtind efluviile sangelui strain ce poarta mai departe rana fruntii in asteptarea

Pe fata-roza am vazut-o intai intr-o poza si m-am amorezat de ea, adiabat parul, strans intr-o parte mi-a curatat retina de praf si de noapte de alte iubiri nevindecate era in

Tata nu a mers niciodata la teatru de teama ca s-ar putea sa te intalnesc tata spunea ca viata se aseaza pe mine precum un cojoc mitos de cioban si ca drumul ei se petrece pe jos eu nu stiam pe

M-am inventat ca mana numai din nevoia De a prinde in parul tau un gand, Si pentru a mesteca de pe buze,frunte, Lumina cu gust de rai si pamant...

Ma intorc spre tarmul uscat, Unde lacrima-i de nisip si degeaba; Copiii se nasc infinit de tristi, Si nepatrunsi de spatiul rotund al iubirii. Imi las palmele-vasle in pietre, Spre

de copil jucam în bătaia săgeții netulburat de nimic doar cerul părea un pic prea aproape și aveam viata la degetul mic orice cal găsit la păscut cu aripi de ceară îl prindeam între călcâiele

contaminat de galben-ruginiu mi-am pus, cu grija, măinile la desfrunzit intr-un amurg de tine pana ce s-a facut tarziu mult prea tarziu sa ma imbrac cu dumneata si veștejit sa

sa nu-mi porti sufletul ca pe o salopeta si nici gandul strivit intre papilele gustative mai curand lipseste-ma...

nu banuiam ca lemnul mi-a crescut atat de aproape si umple spatiul rotund cu un abia nascut adagio pentru coarde acel lastar de sunet prelinge bucati sangerand de cuvinte peste toate alcatuirile

viata nu se mai face rotunda de vina-i desigur fiinta-mi absurda e mult prea curanda si semn de samanta degeaba nascanda clipa de acum este tot ce-mi aduc aminte ieri

Nici nu mai stiu de unde m-am rupt, Cu creanga din frunte ajung la pamant, Bratele-mi curg amurgite-n vazduh, Si nu ma mai lacrima,nu te mai vant....

. Nu am uitat cerul pe care-l sarutai in ochii mei, Padurile noastre intinse intr-o intreaga lume, Cu oameni pe care-i intalneam ,cautandu-ne, Printre imbratisarile verzi si pline de zambet..

din cauza vremii iubirile sunt suspendate nelimitat... ochii, din nascare facuti sa vada frumosul sunt acoperiti de alge cu 50% bumbac si restul nylon 6,6 iar