Poezii

Tata nu a mers niciodata la teatru de teama ca s-ar putea sa te intalnesc tata spunea ca viata se aseaza pe mine precum un cojoc mitos de cioban si ca drumul ei se petrece pe jos eu nu stiam pe

aici ar fi fost loc pentru un cuvant pentru unul magic insa nu am fost in stare decat sa-mi tin respiratia de teama ca acel cuvant te-ar fi facut sa pierzi din inaltime cred ca

nu ne vom supravietui nicicum iubirii unul dintre noi inca rudimentar alcatuit din gene de fluture mort va adasta prabusit intr-un loc ce nu va fi nicand descoperit si fie vorba intre

poarta-mi armura tu panasul potriveste cu mana care acum incolteste si uneori misca-mi spada in mod reflex ca si cum n-as fi fost niciodata prea departe

Într-o clipa viitoare când iubirea noastra va ieși la pensie voi recita monoton , atât cât ma va ajuta memoria , litania intârziatului gest de ramânere rândurile acestea

Știi? M-am împiedicat aseară de un sentiment ce ți-a căzut pe scară când te grăbeai să pleci din scurta noastră vară. M-am rostuit astfel de-o echimoză în bărbie și

au venit aseara camioanele , goale , aglomerând inutil spațiul nostru de plâns au imparțit cuvintele iubirii in silabe insa pentru asta camioanele nu vor fi niciodata deajuns noi si

dragostea de anul acesta a imprumutat un anume parfum de Escada amputand partea dreapta a cerului in care-mi crescuse arcada dragostea de anul acesta este cu

Uneori cu sufletul în margine, alteori cu rezerva personală de iluzii aproape epuizată mișc până la durere spectrul copacului nerăsărit în lumea rămasă căruntă. cei

se face tărziu și vreme de lipsă acută a pașilor spre înapoi am să aștern cu priviri scuturate un loc, o limită parfumata a trecerilor tale prin mine , o

noi nu posedam nimic insa luati impreuna iscăm minuni pe care le impartim pasnic dupa sufletul fiecaruia un fel de activisti inutili ai iubirii suntem sau vom fi fost noi doi doar ca de

aveam o cană cu apă si un ochi iar apa tinea intr-o orbită a ei o alta cană cu apă si cealalta jumatate a ochilor mei... tineam inlauntru-ne apa si cu mine un fel de jurnal lichid al

contaminat de galben-ruginiu mi-am pus, cu grija, măinile la desfrunzit intr-un amurg de tine pana ce s-a facut tarziu mult prea tarziu sa ma imbrac cu dumneata si veștejit sa

printr-un curs intensiv de iubire mi-aș trece din timp ploile de meteoriți ce-ți plâng în privirile mele diminețile, domniță, și depărtările printr-un curs intensiv de iubire voi fi învățat să mi te

ce ar vedea cineva dacă, necunoscut fiind, mi-ar fixa atent fruntea preț de o clipă? ce i-ar spune palmele, ochiul încercănat, piciorul meu stâng, aripa lipsă în dreapta? de câte cuvinte ar fi

nu te descălța nu acum intră intră oricum cât vezi cu ochii te poți așeza oriunde câtă vreme îmi țin mâinile aproape rotunde în jurul tău trage-ți aproape

Ați murdărit iubirea De cuvinte Și cerul Cu albastru de metil Încât Fără vreun drept Mă caut Tot mai singur Și mă găsesc din ce în ce Mai inutil Am moștenit De la un vultur zborul Pe

s-au șters pecețile de ceară în care-ți cetluisem carnea de fecioară s-au șters cu totul... de parcă timp n-ar mai fi fost tot trupul a intrat în post de dragoste

cu rădăcini în toate lumile improbabile mi-am migrat fanteziile impardonabile una de tot târzie a îngropat colțul vizibil al inimii într-o cută de timp exilată în poezie așa stând neatins cu

au divorțat copacii de pământ iubito și stau cu rădăcinile în aer vânând în cer făpturi pe care le îmbrățișau pădurile de ieri cu mâinile abia mai stăpânim tăcerea ce se umple din fiecare dintre

de te-au naimit sa-mi potrivesti in locul ochilor izvor de ape tulburi le zi atunci c-au izbandit si mi-au ramas prea stramte privirile abia sfarsite de urzit

de copil jucam în bătaia săgeții netulburat de nimic doar cerul părea un pic prea aproape și aveam viata la degetul mic orice cal găsit la păscut cu aripi de ceară îl prindeam între călcâiele

eu o sa vin cu ploaia peste zi iar peste noapte voi pleca, la fel cu ploaia sperand ca mainile tinute acum caus langa priviri vor refuza sa-mi curga toata marea atata zbatere in lungul-lat al

inima-ți este cu fiecare zi tot mai tacută pesemne contemplând pe chipu-mi fiecare cută inaugurată la sfârșit de stagiune când nu mai sunt pe lume măști ce pot mima convingător seninătatea ci