Ionuț Georgescu

precum vărsatul de vânt apărută pe nesimțite tu o boală contagioasă izolare completă spun medicii și multe lichide în fiecare zi strig fugi te urăsc atât de clar atât de profund încât

iubesc cuvintele ca pe-o femeie încălțată în teniși care ronțăie enervant un covrig noaptea fac dragoste cu ele animalic desperant niciodată nu atingem orgasmul și ne prăbușim rușinați în vise

Cunoașterea nu împiedică ratarea îmi pierd timpul legând metafizic șireturile existenței și pentru a ajunge din punctul A în punctul B trebuie să fac doar un pas plimb în lesă sufletul și folosesc

păsările cântă pentru că altfel s-ar asfixia așa au spus la radio și minunata mea lume nouă s-a scufundat oamenii scriu pentru că se sufocă nu e nicio poveste nicăieri totul e un imens plămân

Din distilarea luminii nu ies îngeri doar vodcă proastă și anafură pentru izgonit amante asexuații ăștia se lasă greu de găsit algoritmul mecanic al disperării nu duce nicăieri rămâne viața fără

Cu stupoare aflu că un coleg de pe site a furat o metaforă de la Nichita. Așa cum tot cu stupoare aflam demult, într-o cronică literară semnată de Eugen Barbu, că Nichita n-ar fi tocmai tatăl

Doamne, dă-mi împrumut un giga de net și-o țigară… Nu te mai holba, știu că fumezi. Când ești supărat, ascuns după măr. Vino lângă mine să discutăm. Neresentimentar. Ca de la bărbat la bărbat,

Îți desenam ferestre cu tine în vitralii Și tu-mi puneai în palme argotice însemne: Lumină despuiată, decor de saturnalii, Anafură și vin. Și pentru rugu-mi lemne Din măr flămând mușcam să pot

motto: zece ani i-au trebuit lui Tolstoi pentru începutul ăla cu indiferența lumii la sosirea primăverii (Cosașu, pe undeva) Dow Jones l-a învins pe Don Juan, Gurov mănâncă pepene când Anna

am înfiat o poveste dintr-o carte cu coperți roase și am început să le-ndes pâine pe gură tuturor celor care hălăduiau prin ținutul acela îi voiam vii și frumoși frumoși și blestemați ar fi spus