Fata care scria poezii

Într-o zi, fata care scria poezii a murit. Natura și Dumnezeu au fost indiferenți. Lumea a încercat să compenseze pierderea printr-o plonjare în atemporal și gregaritate excesivă. Înțelepții spun că nu ne putem lecui de moarte. Știința confirmă acest lucru și recomanda izolarea dimensiunii uzurpatoare a timpului, aia cu amintirile. Bineînțeles, fără siluirea timpului între legile mecanicii newtoniene Știam că fiecare călătorie e pentru a fi singur. Singur și sentimental ca Feodor. Tipul lui Dostoievski. ”Hain și sentimental". Întodeauna am uitat să trec în CV chestia asta, deși o rostesc la fiecare spovedanie. Femeia care scria poezii nu a știut asta niciodată despre mine. Ca să am un alibi, spun că ea nu a existat. Cum nu cred că a exitat nici Lazăr, dintr-o altă poveste. Matematica sugerează c-ar fi fost doar o asimptotă la existența-mi absolut plicticoasă. Cehov spunea că Ibsen nu e dramaturg, habar n-are despre viață. Un altul spunea că păcatele ne sunt date pentru a crede. Între chestiile astea două putem pune orice. Chiar și mirosul pestilențial al adevărului.