Poezie

Lăcașul infinit

1 min lectură·21 martie 2008

Mediu

Începutul fiecărei zi e Dumnezeu

Ascuns pe buricul degetelor noastre

Se simte și în adierea dimineții

La fel și în răsăritul nopții;

Divinul e în fiecare

De la mic până la mare,

Dar noi în cine suntem ?

Lung e timpul codrilor

Și admirați cum legați în rădăcini

Urcă-n cer vârful lor mare

Să urcăm după comoară

Ca Jack după giganți.

Sufletul e lăcașul raiului,

Cum trupul îmi susține sufletul ?

Săbii de plumb mi-atârnă pe spate

Respir aerul căzut apoi peste îngeri în rai

Sângele-mi curge în izvorul sufletului

Și timpul m-atinge precum o nimfă

Buzele moi mi-ating ochii,gură și urechea

În părul galben pielea-mi furnică

Te iubesc lumina mea eternă

Efemer din atingerile tale

Cunosc lumea și nainte și pe dos,

Mă înalt cu ea

Gigant peste fluvii și stele ,

Totul este neschimbat

Stelele sunt licurici de noapte

Luna e buricul cerului

Sau ochiul divin care ne veghează somnul,

Soarele e neschimbat,o mingie de foc

Din capătul tunelului,lumina

Se termină brusc

Oamenii căsca odată ,de trei ori...

Și adorm în întuneric

În lumina sufletului.

002.042

Ionescu Florin. “Lăcașul infinit.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/ionescu-florin/poezie/1774593/lacasul-infinit

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.