ion untaru

Mieii albi veniți să-l întâmpine pe el condamnatul la moarte la marginea câmpiilor veșnic înverzite Florile brumei străluceau ireal pe sârma ghimpată Fereastra, zidul gros vedere către

scrie doar atât: o notă dintr-un șir pe portative și-ai să vezi infinitive câte vin să-ți ceară dotă! trece vremea și culege dreptul la o ipotecă orice munte o potecă îl învinge după

Răsăritul meu în lume Zi și noapte se perindă Și mă văd într-o oglindă Că menirea ce-o avum, e Ață atârnând fatal Omul e chemat s-o poarte De la naștere spre moarte Până trece pe alt mal

Domnișoară eu n-aud ce zici Că pe la noi plouă cu broaște Privește tabloul și hai recunoaște Că asta e coada altei pisici Și-aceea care e, de fapt nu e Așa cum ai crede cu coadă Să fugi toată

Moto: Ascult ploaia cum cântă și tac Mă închipui singur în univers Și mă cuprind fiorii Mă simt bătrân ca un copac Pe coaja căruia s-au iscălit Toți trecătorii --------- Plânge de

cheamă-mă și te alint sunt cronicarul de serviciu, laleaua care se oferă brumei pentru sacrificiu că ne frânge depărtarea și destinul e avar; ne scrutează viitorul un dispecer pe radar

lui Dan Costinaș care ține singur (!) pe net \"Ziarul de la cinci\" (www.globe-trotter.ro/ziaruldela5/) ------------------------- Vremurile sunt așa cum sunt Coborând în stradă omul intră-n

În fiecare dimineață oamenii odihniți coborau în minele vieții și seara, în locul lor urca la suprafață minereul singur oh, doamnă viață!

Toată viața cioplise piatra pe care o făcuse să vorbească în fel și chip; După moarte oamenii au considerat că a sosit timpul ca el să ocupe un loc mai mare în recunoștința lor Drept pentru

Sfânta Teodora a trăit în Vasta Arkadiei în sec. IX. A intrat într-o mănăstire de călugări, înfățișându-se drept bărbat. Mănăstirea era închinată Maicii Domnului și se afla lângă satul Monastiraki.

Lumina se scurge tăcută Grădina prin arborii goi Amiaza din noi amândoi Într-o altă grădină se mută Rămân amintirile vagi Misterul din ghem se deșiră În ziua când moare o liră Suspinul pe

Lăsați-mă dar să vorbesc Teamă nimănui nu inspir Favoare sau chiar chilipir După cum e livretul livresc Am dreptul și eu la o glumă Când bat perceptorii la ușă Să-mi sară cu mâinile-n

Atâtea împotrivă Mi-au stat adeseori Că nu știu ce derivă Mă-mpinge spre ninsori Spre valul ce mă ține Ades prizonier Ademeniri feline Și-o regulă de fier Că nimeni nu mai vinde Permise

rămas bun lună trag perdeaua și mă culc; tu nu faci la fel? noapte fericită: chiar în camera mea cântă un greier! noaptea când urlă lupii frica oprește timpul în loc moțata pe

cocorii mei se duc spre sud și-n nopți cu lună îi aud furându-mi, stolurile pe rând, toate comorile din gând și-n urma lor rămân ușor că aș putea și eu să zbor spre landu-acela plin de

îmi vedeam adese zilele propice când cădeau popice nucile culese toamnele și burgul treceau prin livadă fără să mai vadă petele amurgul zborul un impas pasărea străină ne umplea de

Sublimă e tăcerea, aristocrată arta, Cochetă e Atena, o citadelă Sparta Obișnuiți cu vrăbii, 'invidiem pe ulii Cuminți ca ucenicii noi sprijinim mogulii Justiția e oarbă că noi i-am legat

Nevoia de tandrețe e vitală Pe fiecare dintre noi \'l-nvinge Dorul după-o floare sau petală Pe care-nsingurarea se prelinge Melancolia-nscrisă pe meninge Se-ascunde-n fiece vocală Nevoia de

Poezia aceasta este inspirată dintr-o întâmplare mai mult grotescă decât hazlie: undeva în America de sud o gașcă de golani se specializase în dezgroparea cadavrelor pe care le vindeau facultății