ion untaru

Ieșită din apă tânăra femeie dansa sub clarul de lună după un ritual și o muzică știute numai de ea Argintul stropilor îi făcea corpul strălucitor Nisipul, iarba, copacii și chiar

Strada aceasta pe care o vezi De fapt, tu nici nu te uiți pe geam Este un meridian Și nu capra cu trei iezi Cum ai putea din naivitate, să crezi Că doar într-o pictură abstractă Capra se

La insuccese, alergie Desfac culcușul panaceu Și merg să cer de la morfeu Protecție și energie De bucurie că-mi permite Accesul fără cotizații Devin cobai pentru senzații În colonia de

Statutul meu nu e prea clar Și situația atestă Că toată lumea mă detetstă Fără vreun motiv elementar Mai mult calic decât avar Sătul să jindui o siestă Că toată lumea mă detestă Fără vreun

Moto: Făcut-am castelul acesta Fărâmă legând de fărâmă Și-acum când e gata, prieteni Priviți-l ce trist se dărâmă Adrian Păunescu - Castelul -------------------------- Își rupe din suflet

Lasă-mi numai una Din nopțile toate Amiroase luna, A singurătate Ci dacă mă văd Admirând stingher Ca la un prăpăd Cum plouă din cer, Auru-n șuvițe Pentru plete lucii Prin livezi și

Domnul președinte iar debarcă Un dizident din propria echipă Cu-aceeași eleganță și risipă Cu care zvârli pe geamuri o libarcă Mai puțini sunt cei rămași în barcă Tocmai acum când bântuie o

Aveam în piept două confuze Și răni de spadă mai adânci Și pe sub foc treceam pe brânci Iar sângele-mi fierbea-n ventuze Veneam așa cum vii din vis Trimis de cine știe unde Când soarta nu te

Domnul președinte iar debarcă Un dizident din propria echipă Cu-aceeași eleganță și risipă Cu care zvârli pe geamuri o libarcă Tot mai puțini sunt cei rămași în barcă Tocmai acum când bântuie

Nevoia de tandrețe e vitală Pe fiecare dintre noi \'l-nvinge Dorul după-o floare sau petală Pe care-nsingurarea se prelinge Melancolia-nscrisă pe meninge Se-ascunde-n fiece vocală Nevoia de

Întorc caietul filă după filă Cu toate câte scriu și-apoi le șterg Nu mă silește nimeni să alerg Dar nici în urmă să le rup de milă Și nu e cum s-ar crede, o idilă Puține lucruri sunt care

Bate cu pumnul în zid și după ce ți se vindecă rănile, bate din nou Zidurile înconjuraseră cetatea și în loc să o protejeze o sufocaseră; Soarele ne privea curios printre pernele de muguri

Fericit condorul pentru care piscurile munților nu sunt niciodată prea înalte Condorul, invidiat de toate viețuitoarele pământului și care pe noi, oamenii ne vede din ce în ce mai

Prin lentilele sfărâmate cioburi de lumină sfâșiată; Un trup de răni în locul celui de iubire; Mâna dreaptă înțepenită în buzunarul de la piept, cu degetele încleștate pe cea din

Obosită cale Drumul încă lung Picură petale Crinii, îndelung Și ușor de greu Nimeni să nu plângă Clopote mereu, Bat și bat a tângă N-auziți în noapte Îngerul, aripa Ce duioase

Vorbește presa despre drepturi Mă rog, acesta-i dreptul ei Îndreptățite-n câte piepturi Nemulțumiri se strâng temei Greve, mitinguri, zaveră Incitáții, incitații Pester tot o filieră Zeii

Yellow rose ce provocare Ai trecut precum o zână Parcă mă țineai de mână Și râzând, în dinți, o floare Pasul tău ca de gazelă Lăsa urme pe zăpadă Albul lumii dintr-o spadă, Lumina o

Bate ploaia în fereastră Vin corsarii de mă prad\' În chilia mea albastră, Te quiero Soledad! Și ascult cum cântă-ntruna Doru-n mine de nomad În chilia mea albastră, Te quiero