Ion Scalen

Egal cu astrul ce se răsfrânge-n unde, Așa se înmiește-n noapte gândul meu. Te strig cu ochii limpezi, te chem mereu, mereu: Urmează-mă în taina tăcerilor fecunde! Precum ghețarii reci în mări

Să nu ai niciodată parte de nopțile mele trufașe în care am ținut pe umeri lumea. Mă adresez eternității amuțind strigătul care totdeauna sună a întrebare pentru că este ceva colcăind în

Unde-i punctul de plecare al stării de poezie? Deget nehotărât deasupra unei tastaturi căutând tasta care declanșează declinul... Apoi urmează un cuvânt care este primul semn al

Înălțară, se-înălțară lângă foc statui de ceară, lîngă vânt statui de fum, pe pământ statui de scrum, pentru dor, pentru durut statui amorfe din lut, pentru orbi statui de corbi, în

Știți prieteni, mi-a mai murit o stea Aici în piept, unde de-un veac se zbate Un pumn de piatră sau poate o cățea Cu-o falcă de venin și de singurătate. Dar vai! infernu-acesta zgomotos Pe

Amiază lunecoasă ce stă să se răstoarne În ceasurile zilei, lungi clipe de pripas, Când Dumnezeu adulmecă lichidul gras Stors pânzelor luminii zdrelite prin lucarne, Ce ape-nșelătoare sub

Schimbă-mi aurul frunzelor pe moneda din țara de vis, ilustre cămătar, reținând strălucirea în seifuri cenușii de oțel. Știi, sufăr de singurătate și de cunosșterea stingerii ca o prea posibilă

Ca o dovadă a maximei sincerități, nu știu ce să aduc din constelația neînduplecată. Prin sertarele deschise ale memoriei a năboit un vânt astral și prin acoperișul spart al craniului, după o

Lumina ta strecurată prin cearcănul serii ca prin înalte vitralii ale unei catedrale de umbră este mir pe fruntea mea grea de gândul întoarcerii în țărână. Oblojește-mi inima rănită de

Trup de văzduh aveai, suflet de zefir, inimă-ți era aerul dintr-un crin, ochiul - o așchie de senin, gura - stafia unui trandafir, fuior de lumină -părul tău bălai și uite-așa, jur - împrejurul

Harul luminii arzând pe pietre și ninsori uniforme în paradisuri alterate... Două turle îngăduind un trup și deasupra, lucind straniu, cristalul unei rugăciuni. Alcătuirea agită un ciot de

Prietene, frumosului îi stă bine și-n zdrențe, chiar dacă trupul Lunii prezintă carențe, dar în târg umblă un zvon cum că se poartă galoșii, că pe corabia-vis se îmbarcă numai mucoșii! Poate de

Poet sfios al proaspetelor zori Vădite în lumina grea, abstractă A gânditorilui ce se contractă Sub anotimpuri cu poveri de flori Care-i stârnesc necunoscuți fiori, Are în piept neliniști -

Sunt un opaiț stins demult pe pervazul unei ferestre oarbe prin care se revarsă în șuvoaie întunericul. Ia-mă cu degetele tale de alabastru, femeie și șterge încet funinginea groasă aproape

Melancolie, haina mea suavă, îmi construiești în suflet o epavă pe care-au navigat pe vremuri barzi, pirați, contabili și contese, bufoni și magistrați, un inginer mai tânăr, o cocotă, doctori

Știu: anul prin înghețarea clipelor, aisberg conținând în miez visurile noastre eterne în care răscrucile veșnicesc vânturile. Numesc nădejdea mea un altoi de lumină pe arborele întunericului

De miez avid, necunoscut se toarce Cu strigăt, ars de-o umilință nouă. Arginturi reci pe pleoape, ca o rouă, Materii pentru triumfale arce, Se țes în plase și țestosul, somnul Nu-l iartă de

Aș fi avut mai multe să-ți spun, prietene, dar mi se părea că descopăr că prietenia e doar o vorbă goală și renunțam, precum renunțam și la prietenie și la renunțarea la prietenie. Ah, parcă

Reduc străluciri selenare La pacea lumii dintâi: Picioare în munții cu sare Și foșnet marin - căpătâi. În ziduri, arame sonore Sunt ornice multe și vii Ce macină atâtea ore Cum măcinară alte

Un Dumnezeu al umbrelor ne va ajunge vreodată? Azi vântul vuia din ceruri ca un fluviu imens și am simțit cu palmele răcoarea infinitului. Strâmb este jocul dumnezeirii cu luceferii uzați de

Din medii cu noxe vin de la muncă și-aștept poruncă să îngân rugăciuni ortodoxe, căci iată seara când înlănțuiesc în mine fiara și pot renunța la mască iar sufletul meu poate să renască. Dar