nmlk

apoi, dintr-o dată, impulsul de a muta cana de cafea de pe măsuță, de a o mișca din locul acela. am schițat un gest de ridicare a mâinii abia perceptibil, dar am rămas la locul meu, în fotoliu. de trei zile n-am mai văzut luna roșiatică peste blocuri, n-am mai simțit frigul dimineții pe chipuri. am rămas tot în ziua aceea ce are paloarea obrazului proaspăt ras, al unchiului meu proaspăt mort. suntem tot în ziua aceea. în răstimpuri, pentru câteva clipe, văd clar străduțele înguste, albe, simetrice, ce duc la șosea, spre pod. după aceea, george împarte grămăjoara de praf în trei linii subțiri și egale, și eu o privesc pe irina în ochi și ea mă privește pe mine. și nu contează deloc ce își spune în clipele-acelea. mă gândesc, suntem liniștea care crește în colțuri, prin poduri. lor nu le e clar, dar eu știu prea bine. cănd se ridică și umblă prin cameră, ei de fapt simt că în curând vor fi doar o absență, cu care ceilalți au învățat să treacă prin zile, să trăiască. Trimis de pe iPhone-ul meu