Ion Diviza

cade un fruct răscopt de pe ram cu două frunze eu frunză tu frunză pe cine hrăneşte el? cine de ce ne hrăneşte?

Ai în vedere că ades, Dorind o taină să dezlegi, Ești mult mai greu de înțeles Cînd te prefaci că nu-nțelegi.

ieri a fost prea devreme mâine va fi prea târziu între eternul mâine și veșnicul ieri între doi tâlhari care-și dau mâna „frați de cruce” ca un hristos răstignit timpul care nu sunt eu

Nu vin c-o poantă de efect, Uitați-vă pe Agonie Să constatați - e un defect Să fii perfect în poezie.

ouă de fier cad kinderi în cuiburi de prunci moartea renaște

Urechilă și Roșcata, Vrând să-l dea pe Donici gata, Au creat un cuplu, dară, Drăgostindu-se o vară, I-a prins toamna pe câmpii Și ei nu aveau copii. Deci la doctor, frumușei, Vin să vadă

De mic, prin băi și internate Pândea fetițe dezbrăcate Iar azi se plânge nea Ilie Că n-a avut copilărie.

copii jucându-se cu păsări de hârtie pe care n-a fost scris nici un cuvânt iar în sângele meu plânge înnebunită sarea viitorului bunel

în valea plângerii irozii inventau caviarul din ochi de privighetoare (știați că fără iriși privighetoarea cântă mai frumos?) colindători murmurau la ferestre același refren asasin astăzi nu

Au răsărit din spații vide Acești barbari inteligenți: Cu toate fetele gravide Și toți flăcăii impotenți.

fâșie de cuvinte despărțind două tăceri – iarba dintre morminte ... facem ocolul ochiului rostogolind o lacrimă nesărată