a-bis

La origini nu ar da-o,
Dar visand la paradis
Tare ar mai cauta-o...
In A BIS.

În ABIS ar căuta-o,
Împreună să se culce,
Că oricât ar fi de-amară,
TOT E DULCE.

Ionica, baiat dulce
O apuca pe poteci,
In abis o sa se culce,
Azi...de veci!

Bella, miere și venin
Împreună vom sorbi
Însă-acum doresc puțin:
- Nu cobi!

puțin:
- Nu cobi!
(Ion Diviza)

Iti promit, Ioane,
Voi sorbi din vin!
Dar cand sunt in toane,
Nu cobesc putin!

Moartea e măreață
Cu și fără noi,
Fi\'ndcă-i Marea Viață
De apoi.

Bre, da\' intelept
Suguim noi doi!
Dinaintea-i drept
Catre dinapoi!

Moartea e măreață
Cu și fără noi,
Fi\'ndcă-i Marea Viață
De apoi.
(Ion Diviza)

Marea Viață de Apoi
Poa\' să-nceapă fără noi.
Cât o fi ea de măreață
Mă gândesc la ea cu greață.
Când e s-ajung în abis
Eu voi zice vieții: BIS !

Bre, da\' intelept
Suguim noi doi!
Dinaintea-i drept
Catre dinapoi!

-Atropa Belladona-

Bună-i soro dinapoia,
Bună e și dinaintea,
Bună-i sâmbăta și joia -
Azi eu nu mă...joc cu mintea!

Marea Viață de Apoi
Poa\' să-nceapă fără noi.

-Dan Norea-

Marea Viață de apoi
Poa\' să-nceapă fără noi,
Scurta viață, vezi prea bine,
Se termină doar cu tine.

Mirele care este căsătorit cu viața își strigă disperarea morții în zadar, căci ea se întoarce “înapoi la origini” , în primordial ontologic, unde se ascunde, înfricoșată, în nemurire.

Scurta viață, vezi prea bine,
Se termină doar cu tine.
(Ion Diviza)

Lungă, scurtă, cât o fi,
Mai exact cât mi-o fi scris,
Eu îmi doresc a trăi,
Nu visez nici un abis.

Moartea n-are soră,
Nu are nici mamă,
Nu dansează-n horă –
Știm că-i o satană.
Moartea e o umbră
Ce ne urmărește,
Cu o față sumbră,
Pe rând ne zătrește
Când vine sorocul
Și-i gol polobocul,
Și nu ia mită în bani -
Fură de la oameni ani:
De la săraci și bogați,
De la tineri, talentați.
Moartea e o umbră
Ce ne urmărește,
Cu o față sumbră,
Pe rând ne zătrește
La anul și la mulți ani
Și nu ia mită în bani…

RÃZVAN

Foarte interesantă interpretare. Dacă aș întoarce-o în glumă, cum m-au determinat să procedez ceilalți confrați (sunt eu neserios, nu ei!), aș spune, în proză, că mireasa mea/a noastră, VIAȚA, e atât de urâcioasă, încât Moartea \"se întoarce “înapoi la origini” , în primordial ontologic, unde se ascunde, înfricoșată, în nemurire.\" Că bine zici! (dar eu nu sunt de acord nici cu tine, nici cu mine) :))

DAN

Nu visezi nici un abis,
Doar un trai precum în vis,
Dar, gândind cu mintea trează,
Câte clipe-un vis durează?

Mulțumesc pentru colindă urată și urare colindată/strigată.
Strig și eu... dar cine mă aude, mă crede oare? :)

au tu nu stii oare, bade Ioane, ca moartea e (fie si numai dupa genul substantivului) femeie?
atunci cum vrei sa te auda? ba si mai rau, sa te asculte? sau sa te creaza?
neee...mai bine ne-murirea, ca optiune de celibat vesnic
sau invers.
sau cine mai stie?
celibatul vesnic e oricum o utopie, chiar si pentru popi.
asa ca hai sa declinam verbul a striga-in-zadar, ca totuna-i, asa, in joaca.
oricum, ce ti-e scris, pe pagina ti-e pus.
cum unde? aici, bade Ioane.

cu bine

De acord, Florina. Ai vorbit atât de interesant despre Moartea-femeie! Dar uite ce paradox: femeia îi pare barbatului mai frumoasă atunci când se simte el mai bine, pe când Moartea o chemi și-ți pare bună și frumoasă, doar atunci când te simți foarte rău. Nu-i așa?

Esti sigur ca-i asa?
Oare de ce mi se pare ceva sucit in fraza ta?:)
In sensul ca si-atunci cand ti-e rau, tot o femeie frumoasa ai vrea sa te mangaie. Fie si pentru ultima data. Sau mai ales atunci.
Sau m-oi fi inseland, cine mai stie?

\"Moartea e mareata
Cu si fara noi
Fi,ndca-i Mare Viata
De apoi\"
(Ion Diviza)

daca-mi dai o bucatica
din viata ta de nevoi
infinit mai mult Ionica
io-ti dau din viata de-apoi