Locul pe care ai stat e gol.
Scaunul e prăfuit,
Iar lemnul e ca și încărunțit.
Scârțâitul lui încă îl mai aud
În clar-obscurul nopților de vară.
În ochi himerele îmi clipesc...
Le număr cu
Aș fi crezut multe, dar numai pe tine nu.
Tu ești o negație a mea..
Ființa mea te neagă - nu o poți cuprinde,
E prea departe de tine.
Cum ți-am spus, aș fi crezut multe.
Aș fi crezut că
Te-am visat alaltăieri.
Erai la o cafea și mă așteptai
Când am venit, mi-ai spus \"ai îmbătrânit\"
Atunci cerul agatat de geana
S-a scuturat.
\"Am început să picur\", ți-am zis
Îmi spăl
tu ai un fel al tău
de a transforma marea în lacrimi
răsturnând paharul într-o parte.
tu ai un fel al tău
de a tăcea
și secundarul tace
iar eu mă schimonosesc la tine
implorând \"zi
Cimentez sub preșul de himere
O realitate iscoditoare logicii.
- Îngreunez pastelul, răsturnând copacii -
Ne înecăm în cascada de marmură a visării,
Zăbovind pe undeva, între eter și cenușă.
-
Vodcă, vodcă și iar vodcă
Fum, fum și cearcăne
Evadare...
Încercând să dau un sens vieții.
Vorbe și soarele ce apune deasupra noastră.
Holocaust -
Mereu în inimi,
Iar aerul ce-l respirăm -
Te simt
Așa cum flacăra își simte văpaia,
Așa cum piatra își are nisipul.
Te văd
Așa cum ochii văd lumina,
Așa cum orbul miroase aerul.
Te am
Așa cum inima își are bătaia,
Așa cum noaptea
Am intrat în sevraj.
Nu a mai rămas decât durere
Și un suflet certat cu rațiunea.
Îmi crestez gândurile,
Măturând cenușa amintirilor vii.
Dar...în zadar.
Timpul trece
Și nemurirea costă o
Îmi las venele să plângă
În uscăciunea sufletului.
Scuip culoarea care m-a pictat,
Lăsându-mi inima doar într-o schiță.
Visez himera pe care o iubeam,
Trăind într-un coșmar treaz.
Astup gaura
Þi-am pictat privirea
La lumina umbrei tale,
Mirosindu-ți durerea.
Þi-am mângâiat glasul,
Șoptindu-l mereu în urma ta.
Þi-am dat iubirea
S-o clătești de ecoul trecutului.
Þi-am dat..., dar tu
Îți sărut buzele, ochii, părul...
Te sărut -
O vorbă aruncată,
Trasând linia orizontului pe cearșafuri deja începute.
Mă trezesc și-mi port celula în eclipsa nopții.
Mă spăl, frecând
Picură din cer pietre grele de apă,
Mă lovesc peste umăr și-mi mânjesc chipul
- Îmi astup privirea păstrându-te în amintiri -
Cuvinte prea multe mă cutreieră
Încât nu-mi mai aud șoaptele din
Împletesc copacii transfigurați din drumul meu...
Eu spun că iubirea trăiește,
Tu spui că doar există.
Intuim amândoi zalele unui apus rătăcit,
Tu văzându-l pe cer,
Eu, și pe pământ.
Netezesc
Dacă aș întoarce marea,
Adâncurile ei nu ar mai ascunde nimic
Și misterul ar dispărea.
Dacă aș întoarce cerul,
Stelele ar cădea peste noi.
Dacă aș întoarce privirile lor și ei s-ar
Sparg geamurile,
Trăgând fermoarul realității alegorice.
Reqviemul și-a plouat sunetele,
Picurându-le peste irișii de sub ridurile noastre.
Dar astăzi...Trăiesc!
Sfâșii meduza minții,
Și las
Ocolesc cuvintele
Și mă izbesc de piramida de apă a realului.
Infiltrez viață în venele congestionate ale pământului
Doar prin faptul că merg pe el
- și doar atât -...
Ca mulți alții, de
Înclei lacrima pe obrazul funerar.
Pe străzi,
Sar peste gropile interminabile ale urâtului.
Scanez timpul obosit de clipe,
Întretăind lumina ruginită.
Scuip cuvintele din mine,
Vărsând culori
Înghit soarele dintr-o singură sorbitură.
Mă uit la pielea mea translucidă
Și văd cum ea răsare.
În fața mea se deschide cerul,
În spatele meu se închide pământul.
Cu mâinile încrucișate pe
Rup din mine ca să-ți dau ție,
Însă firimiturile le-am pierdut,
Căutându-ți urma.
Mă arunc în lanțurile versului meu
Ca să mă țin departe de tine...
Dincolo, în camera pustie,
Se sinucide
Aprind apa cu un chibrit.
Frumosul gunoi alb e pus în vitrină, ca bibelou
Colecționăm gunoi!, scrie la intrare...
Deschidem noptiera
Și umbra pozelor arse ni se strecoară printre degete.
E vânt
Îmi curg venele albastre sub tălpi.
Îmi pășesc viața la lumânare,
Atunci când marea mi se deschide calmă.
Îmi suflec mâneca, vrând să cuprind totul...
Apă și foc - pământ și
Cu cretă neagră
Îmi trasez pe față o linie.
Chipul alb e bandajat de clar-obscur.
Cu obrazul însemnat
Mă codesc în fața luminii.
Printre degetele transparente
Mi se împletesc ierarhiile
Ghicesc cuțitul înfipt în vârful muntelui.
Soarele zugrăvește-n roșu mânerul său de os.
Tabloul e simplu:
Un munte cu un cuțit și un soare-n depărtare.
Stau ochi mirați de-atâta orbire
Și-ți dau
Mi se deschide
Universul în formă de frunză.
Se încheagă
Sângele în ochi de atâta lumină.
Ființa triunghiului se lungește;
De un unghi
Îl trag eu în jos,
Până ce chipul de frunze
Mi se
IB