Proză
(i)Realitate
sau Nașterea Marelui Personaj
6 min lectură·
Mediu
A iubi înseamnă căutarea jumătății
întregului din care ai făcut cândva parte.
(Platon)
Micuțul Personaj Feminin și Micuțul Personaj Masculin trăiau într-o lume a posibilităților ignorate. O lume așa cum este cea de dincolo de fereastra fiecăruia dintre noi. Se trezeau de dimineață înjurând ceasul care i-a trezit, plecau de acasă cu nostalgia patului cald pe care îl părăsiseră, iar seara, când ajungeau acasă, se abandonau în fața televizorului sau a calculatorului măcelărindu-și neuronii. Vinerea și sâmbăta ieșeau în oraș, duminica dormeau până la prânz... iar luni o luau de la capăt.
Doar că într-o zi, fără ca vreunul din ei să își dea seama, începură să împărtășească o dimensiune mică, numai a lor, unde totul arăta altfel, iar posibilitățile încetară să mai fie ignorate... ziua când făcură cunoștință.
Atunci Micuțul Personaj Masculin se îndrăgosti de Micuțul Personaj Feminin.
Era o fată banală, mică de statură și brunetă cu ochi căprui, nici prea zvăpăiată, dar nici timidă și care nu știa să poarte tocuri, atât de obișnuită încât se pierdea ușor în mulțimea de numere care treceau în fiecare zi pe stradă. Dar el o iubea așa cum era, poate pentru că purtau amândoi aceeași nuanță de cenușiu, ori poate pentru că în ochii lui cenușiul nu era decât amestecul autodistructiv a mii de culori vii și strălucitoare.
De fapt, nu-și pusese niciodată întrebarea „de ce?”. Pur și simplu simțea că ea este cea care îl va completa, care va face din două micuțe și simple personaje unul mare, rotund și complex. Și își dorea foarte mult ca ea să simtă la fel, atât de mult încât ar fi putut să o aștepte până la capăt, atunci când lumea ar fi închis ochii peste ei și amândoi s-ar fi pierdut în întuneric.
Uneori jucau cărți, iar în dimensiunea lor comună câștigau pe rând, astfel încât niciodată nu era nici unul în fața celuilalt decât cu foarte puțin... ori poate că el o lăsa mereu să câștige. Alteori îi spunea glume, o făcea să râdă până când o vedea că se înroșește. Îi plăcea atât de mult cum arăta roșie!
Iarna, când se băteau cu zăpadă, el știa că dacă reușește să o trântească la pământ și să îi îndese suficientă zăpadă pe sub haine ea îl va pune după aceea să o scuture, își va descheia paltonul și va rămâne numai în pulover, cu ochii sclipind îndreptați către cer, iar el o va putea lua în brațe fără să nască nici un fel de întrebări.
De nenumărate ori se gândise dacă și ea simte același lucru. Odată chiar o întrebase, îi trimisese un bilet. Știa că e oarecum retro ideea, dar într-o lume a posibilităților, cum era a lor, măcar o variantă ai ei trebuia să fie încântată... măcar o variantă.
Ea zâmbise când citise. Se înroșise, nu înțelesese de ce, și inima începuse să îi bată mai tare. Nimeni nu îi mai trimisese... un bilet de dragoste. Dar nu... nu trebuia. El era el, cel care stătea lângă ea de fiecare dată când plângea, care o ținea de mână atunci când o durea ceva, care o făcea să râdă când ei îi venea să tune. Doar atât. El n-o rănise niciodată... Nu poți iubi pe cineva care nu te-a făcut măcar odată să plângi!
„Cucerește-mă” a fost tot ce i-a răspuns, în toate variantele și realitățile posibile.
Iar de atunci, el mereu a încercat să o cucerească, așa cum ea îi spusese. Odată aproape reușise, afară era o noapte cafenie de toamnă, iar ea urmărea cu privirea frunzele moarte adunate pe marginea drumului, sărind prin ele, ca în filmele de cinematecă. Spusese „Da”, îl sărutase. O poartă se deschisese în acea noapte, iar când, trezită din somnul ei de o ploaie rece și tăioasă, îi spusese: „Nu se poate... Nu așa trebuie să fie. E nefiresc”, el plânsese. Plânsese pentru prima oară de când nu mai era copil în fața cuiva, iar ea îl ținuse în brațe și îi șoptise: „Nu mă urî.” Dar el o urâse cu pasiune, la fel de mult cum o iubea, se dusese acasă și băuse două beri, după care se așezase în fața calculatorului și jucase FIFA în rețea.
„Te rog”, îi spusese ea a doua zi. „Nu pot trăi fără tine... dar nu așa trebuie să fie.” Atunci el înțelese că nu se putea rupe de ea. Au rămas, ca și până atunci, ei doi, cei care se țineau de mână fără a fi împreună, o privi cum trece prin brațele multor altor Personaje, cum îi este ruptă inima iar și iar, și nu putu șopti decât: „Proștii...”
Până când, într-o noapte, la începutul verii, ea fumase prima țigară. Nu știa să fumeze, dar o făcea să se simtă rea, și se ascunsese, sperând că va fi găsită de cineva în fața căruia să dea din cap și să spună „Nu-mi pasă ce credeți voi de mine.” O găsise chiar el și începuse să râdă sfidător.
„Nu știi să fumezi.”
„Ba știu”, ripostase ea luând o gură de vodcă-nici să bea nu îi plăcea, dar combinația i se părea potrivită.
„Ba nu. Nu tragi în piept. Și oricum, fumezi doar ca să pari mai interesantă. Las-o baltă.”
„Nu trag în piept? Vrei să vezi?”
„Da” , răspunsese el zâmbind. Ea trăsese în piept, își înnăbușise tusea sufocantă și lacrimile care amenințau să o dea de gol, iar după ce suflă fumul și mai luă o gură de tărie, îi spuse mândră:
„Poftim.”
Pe neașteptate, el o sărutase, făcând-o să scape paharul din mână. Și de atunci nimic nu îi mai putuse despărți. Marele Personaj se născuse.
Fericiți în ignoranța lor, Micuțul Personaj Feminin și Micuțul Personaj Masculin nu știau că nu reprezintă decât o plăsmuire a unei minți umane, care doar își imagina o variantă inexistentă de realitate, sperând că, în acest fel, va putea schimba ceva. Pentru că cei doi care le purtau chipurile în lumea de dincolo de imaginație și de vis, se pierduseră, ea fumase prima țigară și se înecase, încercase să o stingă cu o gură de vodcă, îi dăduseră lacrimile, înjurase, și plecase acasă cu cel mai bun prieten al lui. El nu o iertă niciodată.
întregului din care ai făcut cândva parte.
(Platon)
Micuțul Personaj Feminin și Micuțul Personaj Masculin trăiau într-o lume a posibilităților ignorate. O lume așa cum este cea de dincolo de fereastra fiecăruia dintre noi. Se trezeau de dimineață înjurând ceasul care i-a trezit, plecau de acasă cu nostalgia patului cald pe care îl părăsiseră, iar seara, când ajungeau acasă, se abandonau în fața televizorului sau a calculatorului măcelărindu-și neuronii. Vinerea și sâmbăta ieșeau în oraș, duminica dormeau până la prânz... iar luni o luau de la capăt.
Doar că într-o zi, fără ca vreunul din ei să își dea seama, începură să împărtășească o dimensiune mică, numai a lor, unde totul arăta altfel, iar posibilitățile încetară să mai fie ignorate... ziua când făcură cunoștință.
Atunci Micuțul Personaj Masculin se îndrăgosti de Micuțul Personaj Feminin.
Era o fată banală, mică de statură și brunetă cu ochi căprui, nici prea zvăpăiată, dar nici timidă și care nu știa să poarte tocuri, atât de obișnuită încât se pierdea ușor în mulțimea de numere care treceau în fiecare zi pe stradă. Dar el o iubea așa cum era, poate pentru că purtau amândoi aceeași nuanță de cenușiu, ori poate pentru că în ochii lui cenușiul nu era decât amestecul autodistructiv a mii de culori vii și strălucitoare.
De fapt, nu-și pusese niciodată întrebarea „de ce?”. Pur și simplu simțea că ea este cea care îl va completa, care va face din două micuțe și simple personaje unul mare, rotund și complex. Și își dorea foarte mult ca ea să simtă la fel, atât de mult încât ar fi putut să o aștepte până la capăt, atunci când lumea ar fi închis ochii peste ei și amândoi s-ar fi pierdut în întuneric.
Uneori jucau cărți, iar în dimensiunea lor comună câștigau pe rând, astfel încât niciodată nu era nici unul în fața celuilalt decât cu foarte puțin... ori poate că el o lăsa mereu să câștige. Alteori îi spunea glume, o făcea să râdă până când o vedea că se înroșește. Îi plăcea atât de mult cum arăta roșie!
Iarna, când se băteau cu zăpadă, el știa că dacă reușește să o trântească la pământ și să îi îndese suficientă zăpadă pe sub haine ea îl va pune după aceea să o scuture, își va descheia paltonul și va rămâne numai în pulover, cu ochii sclipind îndreptați către cer, iar el o va putea lua în brațe fără să nască nici un fel de întrebări.
De nenumărate ori se gândise dacă și ea simte același lucru. Odată chiar o întrebase, îi trimisese un bilet. Știa că e oarecum retro ideea, dar într-o lume a posibilităților, cum era a lor, măcar o variantă ai ei trebuia să fie încântată... măcar o variantă.
Ea zâmbise când citise. Se înroșise, nu înțelesese de ce, și inima începuse să îi bată mai tare. Nimeni nu îi mai trimisese... un bilet de dragoste. Dar nu... nu trebuia. El era el, cel care stătea lângă ea de fiecare dată când plângea, care o ținea de mână atunci când o durea ceva, care o făcea să râdă când ei îi venea să tune. Doar atât. El n-o rănise niciodată... Nu poți iubi pe cineva care nu te-a făcut măcar odată să plângi!
„Cucerește-mă” a fost tot ce i-a răspuns, în toate variantele și realitățile posibile.
Iar de atunci, el mereu a încercat să o cucerească, așa cum ea îi spusese. Odată aproape reușise, afară era o noapte cafenie de toamnă, iar ea urmărea cu privirea frunzele moarte adunate pe marginea drumului, sărind prin ele, ca în filmele de cinematecă. Spusese „Da”, îl sărutase. O poartă se deschisese în acea noapte, iar când, trezită din somnul ei de o ploaie rece și tăioasă, îi spusese: „Nu se poate... Nu așa trebuie să fie. E nefiresc”, el plânsese. Plânsese pentru prima oară de când nu mai era copil în fața cuiva, iar ea îl ținuse în brațe și îi șoptise: „Nu mă urî.” Dar el o urâse cu pasiune, la fel de mult cum o iubea, se dusese acasă și băuse două beri, după care se așezase în fața calculatorului și jucase FIFA în rețea.
„Te rog”, îi spusese ea a doua zi. „Nu pot trăi fără tine... dar nu așa trebuie să fie.” Atunci el înțelese că nu se putea rupe de ea. Au rămas, ca și până atunci, ei doi, cei care se țineau de mână fără a fi împreună, o privi cum trece prin brațele multor altor Personaje, cum îi este ruptă inima iar și iar, și nu putu șopti decât: „Proștii...”
Până când, într-o noapte, la începutul verii, ea fumase prima țigară. Nu știa să fumeze, dar o făcea să se simtă rea, și se ascunsese, sperând că va fi găsită de cineva în fața căruia să dea din cap și să spună „Nu-mi pasă ce credeți voi de mine.” O găsise chiar el și începuse să râdă sfidător.
„Nu știi să fumezi.”
„Ba știu”, ripostase ea luând o gură de vodcă-nici să bea nu îi plăcea, dar combinația i se părea potrivită.
„Ba nu. Nu tragi în piept. Și oricum, fumezi doar ca să pari mai interesantă. Las-o baltă.”
„Nu trag în piept? Vrei să vezi?”
„Da” , răspunsese el zâmbind. Ea trăsese în piept, își înnăbușise tusea sufocantă și lacrimile care amenințau să o dea de gol, iar după ce suflă fumul și mai luă o gură de tărie, îi spuse mândră:
„Poftim.”
Pe neașteptate, el o sărutase, făcând-o să scape paharul din mână. Și de atunci nimic nu îi mai putuse despărți. Marele Personaj se născuse.
Fericiți în ignoranța lor, Micuțul Personaj Feminin și Micuțul Personaj Masculin nu știau că nu reprezintă decât o plăsmuire a unei minți umane, care doar își imagina o variantă inexistentă de realitate, sperând că, în acest fel, va putea schimba ceva. Pentru că cei doi care le purtau chipurile în lumea de dincolo de imaginație și de vis, se pierduseră, ea fumase prima țigară și se înecase, încercase să o stingă cu o gură de vodcă, îi dăduseră lacrimile, înjurase, și plecase acasă cu cel mai bun prieten al lui. El nu o iertă niciodată.
043396
0
C