Haloperidol

și mâine te voi aștepta închisă în mine ca în ospiciu

între timp îmi voi sparge cu praștia toate orele goale.

brancardierii mi-au legat brațele

dar eu am un gând ca o piatră

întotdeauna după ce plâng

cineva urlă

după masă vine infirmiera ca un corb și ne culege toate resturile.

eu mă prefac oarbă. îi răstorn farfuria în poală.

până și mama știe acum că nu avortezi întotdeauna dacă sari de la înălțime. îi datorez o singură naștere și sute de morți pe care mi le-a lăsat în sânge.

într-o zi am compus un cântec de luptă pe care îl fredonez în secret printre neuroleptice. dar pereții ăștia absorb până la urmă toată durerea ca niște bureți uriași foarte murdari.

mestec cu molarii mei tociți privirea medicului de salon

și i-o scuip cu obidă în față. el se retrage călcând scârbit doar pe vârfuri

lipindu-se de zid și de mizeria mea .

o amintire dragă și foarte veche se rupe ușor

ca o coală de hârtie. notasem undeva ceva important ceva

care cu siguranță mi-ar fi putut schimba destinul cu al tău. infirmiera adună gunoaiele și numele noastre

doctorii mă învață să număr până la infinit. dar eu trișez

câteodată mi-e teamă că infinitul nu există. atunci o iau de la început

doar ca să mai am timp să te aștept.