șoapte rugoase

șoaptele deveniseră arpegii rugoase ale unei prelungi neîmpliniri

tăiam cuvintele cu aerul prea ascuțit dintre noi

tu mă plămădeai în ciudă din neputința mamelor care plângeau la căpătâiul primului lor născut sacrificat într-o zi oarecare

când încercam să te privesc ochii tăi deveneau mâloase și inutile fântâni

treceau în goană berze târând anotimpurile spre soare

ca într-o silnică rutină din care moartea mușca marginile pe cei ce rămâneau în urmă pe cei ce plângeau sau se mânjeau cu apusul pe mâini...

rămânea de fiecare dată un gust oranj între dinții tociți ai tăcerii

înmormântările se făceau în ceruri portocalii ovale zemuind de tandrețe

ca într-un film recolorat în care eu te așteptam a doua zi în rochia mea aromată

și nu-mi închipuiam că a doua zi era mereu altădată