septembrie, era noastră

azi mă simt o furnică trudind sub talpa strivitoare a forfotei zilei. doliul se închide în mine ca într-o amânare. între timp morții noștri se eliberează mult prea curând luându-ne umbra cu ei. mai e foarte puțin din această inutilă gălăgie. până atunci eu mă rog să nu pleci fără mine niciunde. știu că se face târziu și pietrele acestea străine scapără focuri albastre. cerul e puțin într-o parte ca un tablou strâmb într-o cameră cu vedere la Marea Neagră. sinucigașe păsările călătoare se întorc într-un anotimp nepotrivit dar călătoria noastră a început mult mai devreme într-o zi când în septembrie se făcea era noastră.