camera zgârâie nori

din pielea lui veche țâșnea o ploaie ternă, sărată. ea privea peste umărul lui umed. acolo o oglindă întreruptă de vreme o ajuta să se iubească. i se părea că de undeva un acordeon îi falsifica vocea. asta o irita pentru că-i amintea că venise desculță. el ploua continuu sub neonul vinețiu. rămăseseră așa din fiecare zi de marți cu reflexele sărind peste sinapsele timpului. erau după amieze dosite printre scândurile unui sicriu prea încăpător.de aceea nu avea nici unul nimic de adăugat. se anulau între aceste limite vechi . le rămăseseră afară doar trupurile ca niște dovezi inutile. ea își pândea simțurile despletindu-le din împreunare. el își imagina o libertate plană ca un fel de îndepărtare. încăperea aceasta le împrumuta un timp inexistent în care fericirea nu s-a inventat încă și le dădea un ritm al uitării pe care să-l ducă până în altă zi de marți. libertatea lor sărată devenea cu fiecare clipă tot mai desuetă. nu se putea să nu ții pasul cu această lichefiere ciudată a lumii, cu bâzâitul ei electric, să nu-ți amintești că infernul s-a mutat de foarte mult timp într-un zgârâie nori.