primăvară...

Nu știu, dar, paradoxal, uneori sunt enervante și fascinante concomitent pilulele acestea poetice pe care le scrii. Nu știu care este aici referentul, dar sesizez numeroase deschideri spre o lume... lume ce poate fi a noastră, sau o lume interioară, a unei ființe ce-și conștientizează (?) creșterea din pașii tot mai mici, mai siguri, deși dau impresia șovăirii. Uite cum văd eu ce e scris aici: fie iarba crește, pur și simplu, dintr-un bocanc aruncat/ pierdut; fie cle care intră cu bocancii în primăvara poeziei nu-și dă seama că pe tălpi va păstra urmele \"crimei\" și ce alt semn al remușcării decăt \"încolțirea\"; fie... fie... dar, mai important, să fie...

\"cel care\"

fie... fie... george...te refereai cumva la...forta cuvantului?...stau si ma-ntreb...ca pe mine nu prea ma duce ...capul...ma refeream la forta iubirii/vietii...ce naste mereu si mereu...indiferent de con...strangeri...iar bocancul...da...*aruncat*...ce grozavie!...si cat de *ciudat*, nu?...